După revoluţie: presa egipteană simte gustul libertăţii

Într-o ţară condusă autoritar timp de multe decenii, jurnalismul presupunea o doză importantă de echilibristică intelectuală: să comunici în timp ce-ţi reprimi propriile opinii. În Egiptul post-Mubarak, presa începe să gândească cu propriul cap. Va fi lăsată?

Controlul presei şi, în sens extins, al tuturor mijloacelor de comunicare în masă, tine de abc-ul dictaturii. Comunicarea unidirecţională şi repetată a lucrurilor minunate pe care regimul şi liderul le pregătesc “supuşilor” este esenţială pentru inducerea unei disonanţe cognitive sociale. Bineînţeles, după o perioadă, toată lumea încetează să creadă ce se comunică oficial dar monopolul asupra discuţiei face mai dificilă diseminarea frustrărilor personale şi transformarea lor în tsunami-uri sociale, cu potential distructiv pentru regimuri.

Tocmai din cauza nevoii de informare reală, nefiltrată de regim, Internetul a avut atât succes în agregarea frustrărilor sociale, aducând “new media” în prim planul dezbaterii internaţionale. Dacă unii tind să îl idileze, văzând în facebook şi twitter stâlpii democratizării mondiale, iar alţii să îl diminueze, subliniind că şi dictatorii (şi băieţii lor din spatele scenei) pot folosi Internetul, toată lumea este de acord că web-ul este o forţă care, asociată altor elemente – cum ar fi pauperizarea şi tinereţea demografică a societăţilor revoluţionare – a schimbat raportul de forte între oameni şi regim.

Despre jurnalistul captiv
Meseria de jurnalist nu este cea mai dezirabilă sursă de venit din nomenclatorul etic, atunci când te-ai născut într-o dictatură. De fapt, ideea de presă devine goală de conţinut, pentru că obiectivul esenţial al meseriei – cel de informare a cetăţeanului – este pervertit, transformându-se în organ de propaganda a regimului. Jurnalistul, implicit, se transformă şi el din mijlocitor al cunoaşterii lumii înconjurătoare într-un slujbaş  lipsit de mize şi imaginaţie.

Iată ce scrie James Traub, în ediţia online a revistei Foreign Policy, referindu-se la condiţia jurnalistului şi modul în care aceasta se schimbă în Egipt, după revoluţie:
“Avem tendinţa de a imagina schimbarea politică ca un set de acţiuni concrete ca alegeri, legi şi instituţii noi, dar aceste transformări se întâmplă mai întâi în mintea oamenilor, deschizându-le moduri noi de a gândi, vorbi şi scrie. Să spunem că este un proces de formare a obişnuinţei. “Este ireversibil”, spune Hani Shukrallah, fostul editor al săptămânalului Al-Ahram, proprietate a statului egiptean, până când a fost concediat în 2005, din cauza opiniilor sale heterodoxe”.

Primii paşi spre democratizare
Dacă plecăm de la premisa lui Traub, toate neajunsurile şi dificultăţile perioadei post-revoluţie din Egipt capătă un alt sens. Este lupta maniheică din interiorul fiecăruia de a scăpa de vechile automatisme mentale şi de a învăţa să conteste, să se exprime, să construiască un altfel de viitor. Iar societatea egipteană are neapărată nevoie de o presă dezbarată de propriul autism, care să discearnă şi să disemineze corect realitatea, pentru a corecta derapajele societăţii dar şi a noilor guvernanţi.

Tentaţia conducerii autoritare, militariste, există încă în Egipt. Armata a fost timp de şase decenii principalul suport al regimurilor şi furnizorul de lideri autoritari. Este obişnuită cu puterea iar puterea îi este la îndemână. Cedarea ei şi democratizarea statului este, cel mai probabil, o acţiune anti-intuitivă pentru generalii egipteni. De asemenea, alternativa este complicată. Cedarea puterii nu garantează democratizarea. Egiptul a fost totuşi pepiniera cea mai însemnată a ideologiei islamiste, propunând gânditori profunzi şi abili ca Said Qutb sau organizatori excelenţi ca Hassan al-Banna. Drumul e dificil şi nu duce întotdeauna acolo unde-şi doreşte Occidentul. Totuşi, drumul anevoios al democratizării, unul din multele care se ivesc astăzi în faţa societăţii egiptene, ar putea fi mai uşor parcurs dacă mass-media ar fi un factor de sprijin, răspunzând nevoilor societăţii şi nu dorinţelor arbitrare ale unui autocrat laic sau islamic. Şi lucrurile par să meargă în direcţia potrivită. Hala Mustafa, un vechi militant pro-democraţie, observă schimbarea în Al Ahram, unul din ziarele aparţinând statului: „Au dispărut editorialele. Acum sunt doar ştiri – abordate în funcţie de importanţa lor”. O contribuţie, nu mică, la însănătoşirea Egiptului.