Diplomaţie cu spasmofilie. De ce am ridicat abia ACUM problema vlahilor?!
0
După normele politicii europene, ori ai avut dintotdeauna o problemă cu adevărat gravă cu minoritatea română din Serbia – iar atunci spui asta tare şi răspicat de câte ori ai ocazia (ceea ce noi nu am făcut); ori nu ai în realitate o problemă atât de gravă, şi atunci înseamnă că te-ai trezit acum vorbind aiurea.
În timp ce România bloca la Bruxelles candidatura Serbiei la UE, dădeam un interviu, marţi seara, pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, despre cum văd recentul progres în relaţia Priştina-Belgrad. Interviul fusese programat cu câteva zile înainte de a apărea “problema vlahă” pe agendă.
Ziaristul îmi spune “dacă tot s-a nimerit să vorbim azi, mă poţi lămuri, te rog, şi care este problema voastră cu vlahii din Serbia?” Zic da, este o chestiune veche, ne rugăm de sârbi de ani de zile să fie cooperanţi, dar fără rezultat. Ne-am săturat să le dăm cecuri în alb, i-am susţinut mereu până în pânzele albe, nu am recunoscut nici Kosovo, iar ei tot nimic – românii de acolo nu au dreptul la educaţie în limba maternă, religie...
“Da, da, ştiu”, mă întrerupe ziaristul, care acoperă Balcanii de ani şi ani de zile şi este bun cunoscător al regiunii. “Cunosc problema şi aveţi perfectă dreptate! Dar… ce s-a întâmplat acum atât de îngrozitor?” Păi nimic nou, zic. S-a întâmplat că la un moment dat trebuia să punem piciorul în prag, preşedintele nostru le-a zis preşedintelui lor chestia asta în ultima vizită la Belgrad, anul trecut, le-am dat semnale, nu ne-au luat în serios, cum nu ne-au luat niciodată. Acum e şansa noastră, pentru că au nevoie de votul României. Neamţul este în continuare total confuz – “bun, dar totuşi… ce s-a întâmplat atât de intolerabil ACUM, ca să escaladaţi astfel situaţia?”
Neamţul, neamţ. După logica lui germană, riguroasă, ca să ajungi la un gest diplomatic atât de dur trebuie să existe o escaladare în timp, să ridici treptat problema pe agenda bilaterală şi europeană, din ce în ce mai sus şi mai vocal. Iar dacă nu obţii reacţia scontată, când într-un final nu mai ai de ales şi îi forţezi mâna celui care îţi face probleme, toată lumea ştie şi înţelege de ce s-a ajuns la asta.
După normele politicii europene, aşa cum o cunoaşte germanul, ori ai avut dintotdeauna o problemă cu adevărat gravă cu minoritatea română din Serbia – iar atunci spui asta tare şi răspicat de câte ori ai ocazia (ceea ce noi nu am făcut); ori nu ai în realitate o problemă atât de gravă (din moment ce până acum nu te-ai manifestat în forurile europene suficient de ferm), şi atunci înseamnă că te-ai trezit acum vorbind aiurea. Sau ţi-ai neglijat propriii cetăţeni din Serbia tot timpul, dacă şi până acum au dus-o la fel de rău, iar tu, ca stat, nu ai făcut nimic. Sau ai alte motive ascunse.
Cel mai serios ziar danez (Danemarca deţine în prezent preşedinţia UE), Politiken, titrează la rândul lui “Îngrijorarea României a apărut din senin”. Adevărata miză pentru Bucureşti ar fi fost riposta faţă de blocarea propriei aderări la Schengen de către Olanda, scrie publicaţia. Citez două dintre cele mai prestigioase, serioase şi informate ziare europene, din state-cheie în acest moment pentru România. Şi unde nu există, ca la noi, o prăpastie între percepţia publică (ilustrată de presă, de pildă) şi decizia de politică externă.
Prin urmare, în cazul în care oficialii români consideră că şi-au explicat cumva poziţia partenerilor europeni, îndrăznesc să le atrag atenţia că nu i-a înţeles nimeni.
Ce s-a înţeles, în schimb?
Că România continuă să fie un actor imprevizibil în politica sa externă şi europeană – cum a fost în ultimii mulţi ani de zile! Ceea ce, după standardele de la Bruxelles, este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poate face un stat membru al UE. Uniunea Europeană, cu birocraţia ei stufoasă şi cele 27 de interese naţionale diferite de armonizat, detestă surprizele – mai ales atunci când ele blochează negocieri anevoioase, aproape imposibile, între poziţii aproape ireconciliabile ale unor membri/parteneri, în chestiuni care pot declanşa un conflict deschis la graniţele UE!
Că România nu a înţeles, la patru ani de la aderare, nici jocul european (cu exigenţele de mai sus) şi nici miza discuţiilor de săptămâna trecută. Dacă am vrut să-i “facem de râs” pe sârbi la UE, să obţinem protejarea drepturilor românilor de acolo şi să atragem atenţia asupra problemei la nivel european (ca un garant pentru viitor) – am obţinut cu siguranţă asta, da. Dar şi efectul de bumerang.
De zile întregi (chiar săptămâni), diplomaţii europeni negociau cu doi interlocutori aproape isterici (Belgrad şi Priştina – fiecare cu justificările sale pentru o astfel de atitudine, legată de chestiuni fundamentale de identitate, integritate teritorială, istorie, război, apropiate alegeri în Serbia care pot duce ţara către europenizare sau către radicalizare), pentru a opri o posibilă baie de sânge şi noi violenţe interetnice în Balcani.
Ce negociau? Un amărât de asterisc – care stabilea ce avea să se înţeleagă prin denumirea Kosovo în reuniunile internaţionale: un stat? o provincie? o struţocămilă? Dar asteriscul cu pricina era motiv suficient pentru ca atât Priştina, cât şi Belgradul, să ameninţe cu violenţe de stradă, deci oricând un posibil nou conflict armat în Balcani, dacă versiunea agreată nu le convenea. Şi chiar în curtea ei, Uniunea avea de împăcat 22 de ţări care au recunoscut independenţa Kosovo, cu alte 5 - printre care şi România - care nu au făcut-o.
Când UE reuşise în sfârşit, după o gimnastică diplomatică extenuantă, să împace ambele părţi, s-a trezit România: stop joc! Să vedeţi, noi avem o problemă cu minoritatea vlahă… Cu ce??? Oficialii europeni trebuie să se fi întrebat, stupefiaţi, dacă Bucureştiul îşi bătea joc de ei. România anula tot acest efort sisific pentru că avea o problemă îngrozitoare, despre care… nu auzise nimeni până atunci!
Că România n-are defel aşa o preocupare vitală pentru minoritatea vlahă! Că avea, de fapt, o poliţă de plătit Olandei, care are un interes extrem de puternic faţă de Balcani, dar care continuă să se opună (nejustificat!) aderării României la spaţiul Schengen. Şi că, după ce s-a răzbunat pe lalele şi brânză, după ce şi-a luat jucăriile (adică jandarmii!) şi a plecat acasă din Kosovo, acum mai produce o mişcare “diplomatică” în linia doctrinei popular denumite ba p’a mă-tii!. Şi că, pentru asta, deci când are interese faţă de un terţ, e gata să “i-o tragă” fără scrupule chiar şi celui mai apropiat aliat – Serbia, pe care o susţinuse mereu la nivelul UE ca pe moaştele sfinte! Aviz altor aliaţi europeni…
De fapt, România are dreptate. Pe fond, România are perfectă dreptate în a aborda o linie mai dură şi intransigentă în relaţia cu Serbia. Ani la rând, Bucureştiul a acordat Belgradului sprijin politic la nivel european şi infinite circumstanţe atenuante pentru lipsa unui răspuns pe măsură din partea sârbă. Pentru că Serbia va fi un factor de stabilitate în Balcani şi nu va constitui o ameninţare pentru vecinii săi doar o dată ce va fi în interiorul UE. Pentru că Boris Tadici era singurul interlocutor realmente pro-european, care trebuia aşadar susţinut cu orice preţ, în absenţa unei alternative. Pentru că unii, la Bucureşti, încă mai au complexe de vinovăţie pentru sprijinul acordat campaniei NATO împotriva regimului Miloşevici (în timp ce, în ansamblul său, societatea sârbă încă nu şi-a făcut propriul examen de conştiinţă faţă de crimele acestuia). România a făcut Serbiei o favoare imensă (măcar ca semnificaţie simbolică) prin nerecunoaşterea Kosovo. Fără să negocieze înaintea acelui moment (2008) ceva la schimb. Iar acum, sătul de a nu reuşi să obţină niciun dividend de la Belgrad, Bucureştiul a decis să-i fure direct portofelul!
Nimic în neregulă nici cu această abordare “în forţă” – perfect justificată, la urma urmei. Însă atunci când iei ostatice alte 26 de state ca să furi un portofel, ar fi bine să te asiguri că respectivii înţeleg că nu ai altă opţiune. (Pentru că aceasta a fost dimensiunea gestului, raportat la mizele mult mai importante ale momentului pentru UE – care nici nu a putut înţelege de ce portofelul era atât de important pentru noi!)
Ministerul de Externe va spune că Belgradul a fost avertizat oficial în repetate rânduri. Că şi la Bruxelles s-a discutat. Nu pot să răspund decât un singur lucru: nici Germania (care este unul dintre principalii “sponsori” ai independenţei Kosovo şi relaţiei acestuia cu Serbia), nici preşedinţia daneză a UE nu par să fi înţeles. Sau ambele au o presă mogulizată şi ineptă.
Înaintea unui astfel de gest nu avertizezi părţile implicate doar prin corespondenţă oficială. Şi nici nu te decizi peste noapte (da, în context european, cele doar câteva luni de când România şi-a radicalizat poziţia se cheamă “peste noapte”!) să-ţi modifici total abordarea. Dacă ai o problemă cu adevărat importantă cu privire la drepturile minorităţilor, atunci construieşti percepţia şi atitudinea publică şi oficială europeană în această privinţă printr-o campanie susţinută de conştientizare şi informare, utilizând toate instrumentele de care dispui – în Parlamentul European, la Consiliul Europei, la nivelul Consiliului şi Comisiei Europene, în statele membre interesate, în presă, desigur şi în dialogul bilateral.
Procedând aşa cum a făcut-o, România nu a reuşit decât să arate încă o dată că este un partener inconstant şi imprevizibil, lipsit de coerenţă în politica externă. De patru ani, ne exasperăm partenerii europeni, nu pentru că nu recunoaştem statul Kosovo – aceasta este decizia noastră suverană şi exclusivă. Ci pentru că ne manifestăm obstructiv, neconstructiv la nivel politic şi nu reuşim să ne explicăm coerent scopurile.
Da, am avut o contribuţie extrem de importantă şi apreciată la trupele multinaţionale de acolo (irosită, din păcate, de retragerea acestora, fără a lăsa nimic în urmă – de pildă în zona de reconstrucţie civilă). Dar la nivel politic, am blocat orice cooperare cu Kosovo şi nu am făcut niciun efort ca, în timp ce chestiunea statutului rămânea neatinsă, să găsim împreună cu partenerii modalităţi de a sprijini dreptul legitim la un viitor european al cetăţenilor entităţii Kosovo (oricare i-ar fi numele), aflate în imediata noastră vecinătate. Iar acum ne-am sucit 180 de grade în relaţia cu Serbia, taman când tot restul UE susţinea Belgradul. Am reuşit aşadar, din nou, în această problemă extrem de sensibilă, să mergem împotriva valului, într-un mod total inexplicabil pentru toată lumea!
Cât despre Olanda, din nou, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să întoarcem şi celălalt obraz, când, la rândul nostru, suntem victima unui joc inacceptabil. Dar nu vom reuşi să atragem nici simpatia UE, nici să provocăm vreo schimbare de atitudine la Haga, dacă ne vom comporta în acelaşi mod absurd ca olandezii.
PS. Datorez titlul unui diplomat român, care îmi mărturisea exasperat: “m-am săturat să apăr poziţii absurde! Se uită ăştia la noi cu milă, parcă am fi bolnavi – de un fel de spasmofilie. Nu facem nimic proactiv, nu participăm pe fond la atâtea procese comunitare, dar din când în când, ne mai tresare câte ceva, ne mai smucim niţel, de nu ne pricepe nimeni”.
Oana Popescu este directoare a Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Avertizare Timpurie.
Se încarcă comentariile...
