Dicţionar FP: Ce fel de intervenţie a autorizat ONU în Libia

Cum este justificat mandatul coaliţiei internaţionale pentru intervenţia în Libia? Ce fel de misiuni militare au fost autorizate de Consiliul de Securitate? Şi ce anume îşi asumă NATO din meniul Rezoluţiei 1973?

 La 17 martie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluţia 1973*. Analizată în detaliu, aceasta autorizează trei tipuri de misiuni (distincte, dar complementare) cu specific militar. Dintre acestea, deocamdată, NATO şi-a  asumat doar două:

1. Protejarea civililor. Deşi exclude desfăşurarea unei forţe de ocupaţie externă pe teritoriul Libiei, Consiliul de Securitate autorizează statele membre „să ia toate măsurile necesare pentru a proteja civilii şi zonele locuite de civili aflate sub ameninţarea atacului”. De remarcat că Rezoluţia 1973 se aplică pe întreg teritoriului Libiei şi nu se rezumă doar la partea sa estică sau vestică. Această misiune a fost asumată imediat de către francezi. Încă din primele secunde ale summitului de urgenţă convocat de preşedintele Sarkozy la Paris (19 martie), avioanele Mirage şi Rafale erau desfăşurate deasupra oraşului Benghazi cu misiunea expresă de a ataca şi stopa coloanele mecanizate ale colonelului Gaddafi care se aflau deja la porţile oraşului. Fieful rebeliunii era în faţa „unui dezastru umanitar iminent; sute de mii de civili se aflau în pericol” avea să justifice, retroactiv, Hillary Clinton. Ulterior, avioanele Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii au atacat trupele terestre loiale lui Gaddafi cu intenţia de a le menţine în afara oraşelor şi pentru a preveni viitoare atacuri ale forţelor regimului asupra cetăţenilor libieni sau a opoziţiei. Într-un fel, această fază operaţională (asumată încă de coaliţia flexibilă din jurul Statelor Unite) se apropie mai degrabă de impunerea unei zone de interdicţie a manevrelor („no-drive-zone”) trupelor terestre. În prezent, Consiliul Nord Atlantic a cerut autorităţilor militare să dezvolte un plan operaţional în eventualitatea în care Alianţa decide să preia misiunea mai largă de protejare a civililor.   

2. Zona de excludere aeriană. Rezoluţia ONU instituie o interdicţie asupra tuturor zborurilor (cu excepţia celor de natură umanitară) din spaţiul aerian al Libiei pentru a susţine misiunea principală - aceea a protejării civililor. Pentru implementarea zonei de excludere aeriană, Consiliul de Securitate autorizează statele membre „să ia toate măsurile necesare” (limbajul cod care acoperă inclusiv utilizarea forţei militare). De aici efortul iniţial al coaliţiei conduse de Statele Unite şi concentrat pe distrugerea sistemelor de apărare antiaeriană libiene pentru „a deschide calea” (Hillary Clinton) operaţionalizării pasului următor -„implementarea în condiţii sigure” a zonei de excludere aeriană. Din 24 martie, managementul efectiv al zonei de interdicţie aeriană (comanda şi controlul operaţional) a fost preluat oficial de către NATO. Distincţia între misiunea de protejare a civililor (care poate implica inclusiv atacuri terestre asupra trupelor terestre) şi zona de excludere aeriană este confirmată chiar de Secretarul General al NATO: “Am decis să ne asumăm responsabilitatea pentru no fly-zone. La acest moment, încă va mai exista o operaţiune a coaliţiei şi o operaţiune a NATO, dar deliberăm dacă NATO ar trebui să îşi asume o responsabilitate mai amplă în acord cu rezoluţia Consiliului de Securitate. Dar acea decizie nu a fost încă luată”.

3. Embargoul asupra armelor. Statele membre sunt autorizate să folosească toate măsurile corespunzătoare pentru a inspecta navele şi aeronavele care vin dinspre sau se deplasează către Libia, atunci când există indicii că transporturile respective au încărcături care violează paragrafele 9 şi 10 ale Rezoluţiei 1970 (muniţie, echipamente militare şi paramilitare, mercenari). Aceasta este o misiune asumată oficial de NATO la 22 martie şi la care participă şi România cu fregata Regele Ferdinand.      

* Dintre cele 15 state ale Consiliului de Securitate, 10 au votat pentru, iar 5 s-au abţinut (inclusiv membrii permanenţi cu drept de veto, China şi Rusia). Rezoluţia 1973 este redactată sub capitolul VII al Cartei ONU, acea componentă care se ocupă cu identificarea „ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale” şi care poate autoriza inclusiv utilizarea forţei militare.