De ce tace Irakul în problema siriană?

Represiunea din Siria a creat un adevărat exod de populaţie. În foto, o tabără de refugiaţi la graniţa cu Turcia, în oraşul Boynuegin.

Deşi, după o lungă perioadă de exil, mulţi politicieni irakieni se bucură de avantajele democraţiei, nu par să fie dornici să susţină aceeaşi schimbare în Siria vecină. Ce ar schimba în regiune un Irak angajat?

Dacă Libia s-a dovedit a fi un Sfânt Graal al democratizării în lumea arabo-musulmană, occidentalii înghesuindu-se care mai de care să dezbată, condamne şi să reacţioneze militar, stricându-i liniştea colonelului Gaddafi, nu acelaşi lucru se poate spune despre Siria. Din grijă faţă de o “a doua Srebrenica” la Benghazi, sau din calcul politic, NATO a fost angajat într-o nouă luptă pentru democratizare în MENA. Totuşi, dispariţia unui tiran, dacă va fi să vină, nu este neapărat un motiv de critică. Valul revoluţiilor în lumea arabă merita susţinerea Occidentului şi reacţia violentă şi disproportionată a regimului de la Tripoli a legitimat efortul militar occidental.

Din păcate, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul Siriei, unde represiunea, ce durează deja de câteva săptămâni, nu pare să scadă în intensitate. Statele occidentale s-au limitat la a protesta formal şi a acuza regimul al Assad, explicând însă că nu intenţionează să intervină în vreun fel. China şi Rusia, cooperante tacit în problema libiană, au respins posibilitatea adoptării unei rezoluţii dure în ceea ce priveşte Siria, deci lipseşte şi instrumentul juridic în baza căruia s-ar putea interveni. În aceeaşi notă, Turcia, din ce în ce mai apropiată de Damasc, a condamnat violenţele, uitând însă să condamne şi pe cei ce le comit. Una peste alta, deşi intensitatea represiunilor creşte direct proporţional cu cea a protestelor, nimic esenţial nu se petrece în exterior, comunitatea internaţională mărginindu-se să privească.

Dacă regimurile autocrate din jur au tot interesul să susţină un regim ilegitim, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bagdad, care ar trebui să rezoneze mai puternic cu evenimentele din Siria. În fond, cu ajutor exterior, politicienii irakieni care ocupă în prezent funcţii de conducere au ajuns să beneficieze de binefacerile unui sistem electiv. De ce politicienii care au avut de suferit în urma represiunii ba’athiste, fiind obligaţi să se refugieze în exil, nu sunt mai dispuşi să-i scape pe vecinii lor sirieni de „binecuvântările” guvernării aceluiaşi partid, de care ei înşişi s-au bucurat că au scăpat?

Unul din motivele pentru care reacţiile politice al Bagdadului sunt nuanţate, ţine şi de anumite particularităţi confesionale care influenţează politica regională. Pentru politicienii şiiţi din Irak este dificil să se pronunţe împotriva regimului al Assad, având în vedere că acest eveniment i-ar putea pune în pericol pe şiiţii sirieni, care se tem că dispariţia regimului ar provoca o reacţie de violenţă sectară îndreptată nu numai împotriva alawiţilor (sectă din care face parte şi Bashar al Assad) ci şi a lor.

O altă problemă ţine de dinamica evenimentelor în Siria. O reacţie articulată a Bagdadului împotriva regimului al Assad ar rupe legăturile cu Damascul în cazul în care conducerea actuală rezistă iar revoltele vor fi înăbuşite. Este probabil ca reacţia ambivalentă să fie expresia oportunismului politic. Pur şi simplu, politicienii irakieni aşteaptă să vadă ce se întâmplă.

Totuşi, după cum argumentează Hayder al-Khoei, într-un articol publicat în The Guardian, „Irakul nu poate garanta sirienilor salvarea, dar poate oferi suport moral şi schimba abordarea acordării susţinerii în funcţie de identitatea confesională a părţilor”. Într-un cuvânt, poate acţiona democratic.