De ce Israelul va continua să prospere

În contextul în care comunitatea internaţională adoptă o atitudine critică faţă de Israel iar premierul Benjamin Netanyahu vizitează astăzi România, FP preia un articol scris pentru Miami Herald de editorialistul evreu Uri Dromi, în care-şi explică optimismul pentru viitorul statului israelian.

Un amic american care a vizitat săptămâna trecută Ierusalimul, mi-a povestit îngrijorările sale despre viitorul Israelului. ”Atâtea ameninţări şi problem”, suspina el; “veţi avea energia să continuaţi”?

În loc să-i răspund direct, i-am povestit o întâmplare din urmă cu câteva zile. Fusesem rugat să particip la selecţia a 15 cercetători pentru Institutul Koret-Milken. Fundaţia Koret şi Institutul Milken, ambele cu sediul în California, susţin procesul strategic de luare a deciziilor în Israel prin plasarea absolvenţilor excepţionali în funcţii ministeriale şi pregătirea lor în diferite domenii, făcându-i astfel capabili să producă idei şi să ia decizii care să rezolve problemele sociale, economice şi de mediu ale Israelului. 

În prima fază a procesului de selecţie, fiecare candidat sau candidată trebuie să se prezinte într-un minut, prin intermediul unui obiect. Un tip atletic ne-a arătat o medalie primită pentru victoria în primul Maraton al Ierusalimului. Se născuse în Ierusalim iar traseul maratonului trecea întâmplător prin locurile copilăriei sale. În fiecare punct de oprire era aşteptat de un membru a-l familiei sale, care-l încuraja. „Asta este povestea mea” ne-a spus el. „Sunt un alergător de cursă lungă, iar rădăcinile şi familia îmi dau putere”.

Un alt candidat ne-a arătat un ceas pe care bunicul său, un supravieţuitor al Holocaustului, i l-a făcut cadou pe patul de moarte. „Îmi oferă perspectivă”, ne-a spus el. Un alt tip a scos o lupă: „Dumnezeu este în detalii a spus el, smulgându-ne şi nouă un zâmbet”. O tânără femeie ne-a spus că este pasionată de muzică şi profesează în domeniul economic. Fluturând un diapazon, a spus: „Îmi place să lucrez în echipă, toţi trebuie să rezonăm”. Apoi, un tip ne-a arătat un tricou cu un slogan scris pe el, pe care-l purtase în momentul în care fusese asasinat Itzhak Rabin. „Mi-a schimbat viaţa”, a spus el.
Ce au în comun aceşti excepţionali tineri israelieni este că nu-şi doresc să-şi folosească talentul, energia şi entuziasmul pentru a câştiga bani. Mai degrabă vor să contribuie la binele comun. Pentru ei, „noi” este prioritar faţă de „eu”.

Pentru a mă asigura că nu-s prea optimist, am citit ziarele de weekend. Acolo apărea o poveste despre Oran Almog, un tânăr de 18 ani. Pe 4 octombrie 2003 a fost, cu familia sa, la restaurantul Maxim din Haifa. Concomitent şi Hanadi Jaradat a venit la acelaşi restaurant, dar nu pentru a mânca. Această tânără palestiniancă s-a aruncat în aer, ucigând 21 de persoane, printre care tată, fratele, nepotul, bunicul şi bunica lui Almog. El şi-a pierdut vederea. Suficient cât să distrugă viaţa oricui. Nu şi pe cea a lui Oran. El a câştigat medalia de aur la proba de înot la Jocurile Olimpice pentru nevăzători şi, în curând, va intra în IDF, unde va ocupa o funcţie foarte importantă Şi este încrezător că medicina şi tehnologia israeliană îl vor ajuta să îşi recupereze vederea.

O altă poveste optimistă a fost decizia Fondului Monetar Internaţional de a-l descalifica pe guvernatorul Băncii Naţionale a Israelului, Stanley Fischer, din cursa pentru ocuparea noului post. De ce? Pentru că Fischer, în vârstă de 67 de ani, este prea bătrân. Mulţumim, FMI! Pentru că bătrânul Stan, cu abilităţile sale, ne-a condus printr-o criză economică internaţională într-un fel ce a obţinut admiraţia întregii lumi. Cu el în fruntea sectorului nostru economic, suntem în siguranţă.

Şi, în final, am fost la cinema şi am văzut Footnote, un film realizat de regizorul Joseph Cedar, care a primit premiul pentru cel mai bun scenariu la prestigiosul Festival de film de la Cannes şi a cărei distribuţie a fost cumpărată imediat de Sony. Nu este prima dată când Cedar beneficiază de recunoaştere internaţională: În 2007, filmul său Beaufort a fost nominalizat la Oscar, la categoria „cel mai bun film străin”. Asta referitor la cultura israeliană.
Deci, ce s-a întâmplat săptămâna asta? Un tânăr curajos a sfidat trauma de a-şi pierde rudele şi vederea într-un atac terorism, oferindu-se voluntar în armata israeliană; un cineast a câştigat un premiu la Cannes pentru cel mai bun scenariu, câţiva tineri extrem de inteligenţi doresc să-şi servească ţara şi s-o transforme într-un loc mai bun şi un economist înţelept se asigură că ţara sa este prosperă.

Îmi scapă ceva? Sau, după cum spunea un vechi cântec din copilăria noastră: „Ce ne-ai mai putea cere, patrie? Da, bineînţeles: politicieni care să merite toate astea. Dar, probabil, asta-i deja prea mult.

Uri Dromi este un editorialist stabilit în Ierusalim. Articol preluat din ediția online a ziarului Miami Herald.