Ce parteneriat între UE şi vecinii sudici mai e posibil?

Uniunea Europeană trebuie să înţeleagă că Africa de Nord şi Orientul Mijlociu se vor găsi, practic, în „ograda” europenilor. Rămâne de văzut dacă e o ladă cu aur sau un butoi cu dinamită – semnalează expertul român Şerban Filip Cioculescu.

Articol din secţiunea FP Europa din Est, ediţia nr. 21 a FP România (martie/aprilie)

Sunt revoltele populare din lumea arabă un semn al eşecului politicii europene, de democratizare, în vecinătate sudică?
Uniunea Euopeană a păcătuit susţinând tacit autocraţii regiunii, în ideea că ei vor asigura stabilitate internă şi un mediu de securitate zonal previzibil. Ca şi Statele Unite în epoca Bush jr, şi UE a închis ochii la încălcări grave ale democraţiei şi s-a compromis parţial în ochii străzii arabe. Chiar dacă ar fi acţionat ca actor unitar pe scena internaţională - ceea ce nu e cazul încă -, UE ar fi avut dificultăţi în a favoriza eliminarea unui tiran local, mai ales a unuia dintr-un stat bogat în petrol şi gaze unde există aşa-numitul „blestem” al resurselor: abundenţa acestora determină leadership-ul autoritar să controleze societatea prin reţele clientelare şi coerciţie, în dauna cetăţenilor de al căror vot şi bani (taxe) se dispensează uşor. Poate că l-ar fi privat de o susţinere politică importantă sau i-ar fi impus o condiţionalitate diferită de cea aplicată statelor candidate la integrare. Din păcate, UE a aplicat statelor din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu (MENA) eticheta de „vecini” - prin Politica Europeană a Vecinătăţii - şi s-a mulţumit să le impună un anumit control al graniţelor, proceduri de securitate transfrontalieră, deschiderea pieţelor.
Revoltele străzii arabe nu reprezintă neapărat un eşec grav al UE, mai degrabă un semnal că ceva nu a funcţionat în mecanismul european de transformare a vecinilor în democraţii stabile. UE nu a avut nici voinţa, nici resursele, şi poate nici interesul, să provoace o revoluţie democratică în MENA. Tot UE trebuie să înţeleagă că nu se va putea mereu baza pe puterea militară, economică şi tehnologică a SUA, iar odată cu deplasarea interesului Americii spre Asia-Pacific, MENA se va găsi, practic, prioritar în „ograda” europenilor. Dacă e o ladă cu aur sau un butoi cu dinamită, asta va fi decis şi de acţiunile Uniunii şi ale statelor membre.

Despre ce Uniune pentru Mediterana mai poate fi vorba de-acum? Ce atitudini locale faţă de Europa?
Uniunea pentru Mediterana (UM) nu a fost niciodată mai mult decât o „jucărie” a Parisului, iar scepticismul iniţial al Germaniei şi al Marii Britanii spune destule despre acest lucru! Înglobând acquis-ul „Procesului Barcelona” lansat în 1995, Franţa şi alte state mediteraneene din UE precum Spania şi Italia au sperat să dezvolte o dimensiune privilegată a politicii de vecinătate prin care să atragă liderii şi populaţiile acestor state cu avantaje economice, promisiuni politice, strategii de securitate frumos poleite. Instituţional, noua Uniune acoperă multe domenii ale securităţii, de la economie şi mediu la migraţie şi cultură. Din păcate, UE nu a putut accelera nici măcar consolidarea unui sentiment de solidaritate regională între aceste state musulmane, un început de normalizare a relaţiilor cu Israelul (membru în UM), iar valurile de imigranţi musulmani bat în continuare la porţile Europei! A auzit oare cineva, în afara unor decidenţi de politică externă europeni şi arabi, de Universitatea Euro-Mediteraneană din Slovenia sau de Mediterranean Business Development Initiative?
UE tinde să se vadă pe sine ca o fortăreaţă asediată de milioane de musulmani furioşi şi răzbunători, iar aceştia, chiar şi cei moderaţi, nu pot aprecia un actor european ascuns în tranşee, care le aruncă din timp în timp „bomboane” fondante de pe creneluri ca să îi ţină ocupaţi o vreme... Noii lideri arabi vor pendula, cred, între o atitudine de pragmatism rece, calculat, căutând avantajele economice date de europeni, dar ferindu-se de modelul lor politic şi cultural, şi una de deschidere moderată la valorile occidentale sau doar de mimare a acestora. Desigur, ne putem imagina şi guverne islamiste, care să denunţe vehement acţiunile UE ca şi pe ale SUA din regiune. Cred că scepticismul pragmatic va fi starea de spirit dominantă a noilor elite politice arabe ce vor prelua puterea.

Ce viitor vine din lumea arabă?
Cred că va spori interesul noilor lideri democratici arabi pentru soarta milioanelor de tineri conaţionali aflaţi la muncă în Vest sau chiar deveniţi cetăţeni ai UE. Prezenţa unora din aceştia în viaţa politică democratică a noilor regimuri ar putea fi totuşi un factor benefic, de apropiere a ţărilor arabe de UE. Fluxurile migratorii joacă desigur un rol în modelarea mentalului colectiv al musulmanilor din MENA, iar modelul UE de integrare ar putea fi atractiv. Însă e greu să se repete experimentul istoric al apariţiei UE pentru că lipsesc multe “ingrediente” specifice. Noile regimuri democratice arabe ar putea fi tentate să coopereze mai activ în Uniunea Africană sau în alte forme regionale de cooperare, precum Consiliul de Cooperare din Golf sau Liga Arabă. Dar mai intervine şi teoria contrarie, formulată profesorul american Edward Mansfield, de la Universitatea Pennsylvania: regimurile în tranziţie spre democraţie sunt mai agresive, mai tentate de război, decât democraţiile consolidate sau autocraţiile! Deci am putea asista la războaie şi conflicte acute între statele respective sau între democraţiile noi şi regimurile autoritare care supravieţuiesc. Musulmanii vor pleca şi mai mulţi din state aflate în faliment, pradă violenţei şi neputinţei! Deci Europa ar putea fi obligată să intervină spre a bloca prăbuşirea mai multor state din Nordul Africii, prin mijloace de soft power, dar fără a exclude nici hard power, finalmente...

Dr. Şerban Filip Cioculescu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Este cercetător la Institutul de Studii Politice, Apărare şi Istorie Militară.