"Cablegate-ul declanşat de Wikileaks nu este un al doilea Watergate"

Faţă de alte instituţii dedicate „dezvăluirilor”, Wikileaks a adoptat o strategie distinctă: în loc de un singur document revelator şi bogat în consecinţe politice imediate, a optat pentru publicarea unui număr mare de documente slab revelatoare, dar al căror ansamblu este susceptibil de interpretare ideologică de către interpretatori selecţionaţi, explică politologul Vladimir Pasti într-un interviu pentru FP România.

FP România a invitat experţi români să analizeze efectele wiki-dezvăluirilor asupra diplomaţiei mondiale. Sumarul dezbaterii online: Cui foloseşte wikileaks? Cine-l atacă, cine-l apără?

- Cui foloseşte wikileaks? Ce se dezvăluie fundamental în acest fel despre regimurile liberale şi despre relaţiile internaţionale?
- Wikileaks este un soi de „ucenic vrăjitor” al Internetului, după ce Internetul însuşi a fost un „ucenic vrăjitor” scăpat de sub control. Să nu uităm că Internet-ul a fost inventat de serviciile de informaţii americane, pentru a uşura comunicarea acestora cu specialiştii civili cu care colaborau, iar acum este utilizat cu succes de adversari ai SUA.

Ideea care a stat la baza „wikileaks” a fost de a îmbina două realităţi bine cunoscute: (i) faptul că un număr uriaş de informaţii considerate confidenţiale şi destinate unei circulaţii restrânse între persoane selectate cu grijă (nu numai de către state, dar şi de către organizaţii private) sunt în realitate în circulaţie în cercuri mult mai largi decât cele intenţionate. (ii) că Internetul poate asigura, în anumite condiţii, anonimatul şi, deci, securitatea personală a celor care dezvăluie asemenea informaţii. Nu mai are acum importanţă dacă Wikileaks a fost creat de specialişti aflaţi în slujba unei entităţi statale sau private care dorea să se răfuiască cu adversarii săi. (Notă: acesta poate fi găsit căutând investitorul iniţial, dincolo de acei proxy care îl reprezintă public, şi bănuiesc că a fost deja identificat).

În prezent, ideea este utilizată de aproape oricine vrea să se răzbune pe un adversar, făcând publică o informaţie care este dăunătoare pentru acesta, sau să lupte pentru un crez, făcând publice informaţii negative despre adversarii acestuia. Wikileaks nu este o premieră în nici un domeniu: (i) nu este nici primul şi nici singurul site care publică documente, mai mult sau mai puţin secrete; (ii) nu este nici primul, nici singurul site care dezvăluie practici nu foarte ortodoxe ale unor autorităţi; (iii) nu este nici primul şi nici singurul site care utilizează informaţii non-publice (nu toate sunt secrete) în efortul de a stârni opinia publică internă şi internaţională împotriva uneia dintre taberele aflate în competiţie din elita politică americană.

Ceea ce îl diferenţiază în acest moment sunt 2 caracteristici: (i) publicitatea din jurul său; (ii) volumul uriaş al documentelor publicate: cca. un sfert de milion. Marketing-ul nu-i aparţine. El aparţine instituţiilor de media care au primit, cu titlul de exclusivitate pe piaţa pe care funcţionează, informaţiile. Numărul mare de documente sugerează două caracteristici: (i) nici unul dintre documente nu este suficient de important pentru a fi o „ştire” senzaţională, de tip Watergate; (ii) ceea ce dezvăluie nu sunt, de fapt, informaţiile din documente, ci o anumită atitudine - criticabilă după unii, legitimă după alţii - a funcţionarilor instituţiilor statului american faţă de partenerii, aliaţii sau adversarii lor, atitudine ilustrată de sfertul de milion de documente. Această atitudine, care este, de fapt, comună unui mare număr de state - dacă nu tuturor - este binecunoscută de multă vreme, dar niciodată nu a fost atât de bogat ilustrată.

Faţă de alte instituţii dedicate „dezvăluirilor”, Wikileaks a adoptat o strategie distinctă: în loc de un singur document revelator şi bogat în consecinţe politice imediate, Wikileaks a optat pentru publicarea unui număr mare de documente slab revelatoare, dar al căror ansamblu este susceptibil de interpretare ideologică de către interpretatori selecţionaţi. Youtube şi un mare număr de bloguri, de exemplu, făceau acelaşi lucru cu mult timp înainte - utilizând documente sau imagini, care şi ele sunt documente - dar fără a selecta interpretatorii şi fără a se limita la documentele oficiale ale unuia sau mai multor state.

- Se dedau “democraţiile consolidate”, în secret, la practici profund nedemocratice? Dezvăluirea unor asemenea practici serveşte sau nu respectivele democraţii? Meritau documentele publicate de wikileaks să rămână secrete?

- Foarte greu de ajuns la un acord cu privire la ce înseamnă o practică „profund nedemocratică”. Simularea înecului în timpul interogatoriilor suspecţilor de acţiuni anti-statale în SUA este o practică democratică, conform regulamentelor serviciilor de informaţii şi ale Pentagonului, aprobate de instituţii ale democraţiei din SUA. „Practica democratică” este ceea ce orice stat considerat democratic sancţionează ca fiind legal. În consecinţă, orice ar face „un stat democratic” este o practică în limitele democraţiei. Nu există o „democraţie absolută”, un tip ideal de democraţie unanim acceptat, la fel ca metrul standard sau secunda standard. Există doar interpretări interesate. Elveţia era un stat democratic şi înainte de 1972, adică pe vremea când femeile nu aveau drept de vot. SUA au fost un stat democratic şi pe vremea când interziceau ca albii şi negrii să înveţe în aceleaşi şcoli. Germania este un stat democratic, chiar dacă o ideologie (cea naţional-socialistă) şi un tip de partid politic (cel neo-nazist) sunt interzise prin lege. Calificarea drept „practici nedemocratice” a unor acţiuni ale statelor, democratice sau nu, ale lumii ţine mai mult de cel care face calificarea decât de realitate.
În ceea ce priveşte Wikileaks, „dezvăluirile” sale sunt minore în această privinţă. Dezvăluirile despre existenţa „închisorilor secrete” ale CIA, inclusiv în România, sau despre practicile serviciilor de informaţii de a răpi, ucide, şantaja etc. fie proprii cetăţeni, fie cetăţeni ai altor state, sau despre operaţiunile de schimbare a guvernelor etc. în ţări aliate sau nu, sunt mult mai grave şi net mai antidemocratice decât orice dezvăluire făcută până acum de către wikileaks.

În această privinţă, Wikileaks nu aduce nimic nou. 99% din dezvăluirile sale sunt simple bârfe ale personalului ambasadelor americane despre liderii politici, sau situaţia politică, sau situaţia generală din ţările în care acestea funcţionează, iar producerea lor nu poate şi nici nu merită a fi stopată. Ambasadele trebuie să facă şi ele ceva pentru a justifica fondurile, structura de personal şi resursele pe care le cheltuiesc şi, în consecinţă, întotdeauna vor colporta zvonuri, bârfe, informaţii neverificate şi informaţii şi evaluări reale, etc. în condiţiile în care nu există criterii absolute de diferenţiere între ele.

- Este sistemul politică-administraţie-armată-intelligence îndreptăţit să-şi ţină TOATE activităţile sub obroc?
- Indiferent dacă avem de a face cu un stat democratic, cu o dictatură sau cu un stat totalitar, a ţine „sub obroc TOATE activităţile sistemului politică-administraţie-armată-intelligence” este absolut imposibil, pe de o parte, şi total neproductiv, pe de altă parte. Nici un stat nu o face  în primul rând pentru că nu are interesul să o facă: legitimitatea lui depinde de a comunica şi de a justifica cât mai multe dintre activităţile sale din acest sistem (sau din rezultatele activităţii sistemului, dar comunicarea rezultatelor echivalează cu comunicarea activităţilor). Evident, fiecare stat va selecta activităţi şi rezultate pe care se va strădui să le ţină ascunse faţă de populaţie. Din nou, depinde de legislaţia fiecărei ţări şi, deci, de decizii politice arbitrare, care anume activităţi şi rezultate vor fi aduse la cunoştinţa publicului, şi care nu. Există secrete militare, de spionaj şi politice şi fiecare stat se străduie să şi le apere pe ale lui şi să le afle pe ale altora. Cu succes mediocru.

Problema este că întotdeauna există un număr mare de oameni care ştiu, măcar parţial, ce se întâmplă şi întotdeauna ei vor fi nucleul din care va iradia, către restul societăţii, informaţii despre ce se întâmplă, fie ele doar parţiale şi deformate de interpretări. Căci nu metodele de păstrare a secretului fac să nu se afle TOATE secretele, ci indiferenţa populaţiei faţă de majoritatea zdrobitoare a acestor secrete. Populaţia este indiferentă faţă de acele activităţi care nu o afectează în mod direct şi în consecinţă faţă de secretele legate de acestea. Dacă o informaţie nu o interesează, şansele ca ea să fie transmisă către un număr din ce în ce mai mare de oameni sunt ca şi inexistente. Aceasta este problema cea mare a celor care caută să afle secrete, adică sunt în căutarea unor informaţii strict definite. Ca şi specializarea celor care le caută: daţi-i unui jurnalist de investigaţii politice informaţii despre amantul unei vedete de rock şi nu numai că nu le va publica şi nu le va povesti apropiaţilor săi, care cel mai probabil sunt şi ei dezinteresaţi de bârfa din jurul starurilor rock, dar va şi uita într-un timp extrem de scurt detalii esenţiale. În schimb, va ţine minte şi va povesti informaţii de acelaşi tip despre politicienii pe care îi monitorizează.

Merită adăugat un comentariu despre „îndreptăţirea” statelor de a păstra secrete, pornind de la procedura quasi-generală de clasificare ca „secretă”, în diferite grade, a informaţiei. Circuitul informaţiei secrete este, de regulă, dinspre baza ierarhiei statale, către vârfurile politice ale acesteia. Or, cel care stabileşte nivelul de secretizare al informaţiei este cel care o elaborează, adică baza ierarhiei, de cele mai multe ori nivelul executiv al acesteia, nu cel de conducere. În consecinţă, punerea „sub obroc” pare a fi mai degrabă o problemă tehnică şi administrativă, decât una politică.
Sunt sistemul mass media şi sistemul politică-administraţie-armată-intelligence altceva decât părţi ale aceluiaşi stat, cu unice interese de securitate?
În primul rând: doar o mică parte a mass-media este parte a statului. În România, de exemplu, doar un mic număr de publicaţii ale armatei, MAI, Externelor, Parlamentului, Monitorul Oficial, publicaţiile INS şi BNR, etc. Majoritatea zdrobitoare a mass-media nu este o parte a statului, ci o parte a societăţii civile şi se află în proprietate privată. Cel puţin în democraţii.

În al doilea rând: interesele de securitate ale unui stat nu sunt „unice”, pentru că sunt politic definite. Chiar şi în cazuri extreme, care se referă la teritorialitatea statului respectiv. De exemplu, care era „interesul unic de securitate” al Austriei în 1938: independenţa sau încorporarea în Germania? Care era „interesul unic de securitate” al României în faţa pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi URSS în 1940?

Menţinerea integrităţii teritoriale cu orice preţ (războiul) sau evitarea, cu preţul unor pierderi teritoriale, a unor războaie care aveau şanse mici sau nule să se desfăşoare favorabil României? Deoarece este întotdeauna definit politic, interesul naţional, inclusiv în probleme de securitate, nu este niciodată „unic” şi este supus schimbării. Iar un stat, adică acel ansamblu de instituţii de administrare a societăţii din care fac parte armata, administraţia, justiţia, serviciile de informaţii şi o parte a mass-media, va acţiona întotdeauna în favoarea acelor interese de securitate pe care le defineşte ca prioritare acea parte a clasei politice ce deţine controlul asupra statului în momentul respectiv. Inclusiv împotriva unor părţi ale propriei societăţi şi, în cazuri rare, împotriva întregii societăţi, dacă poate.

Deoarece interesele unor grupuri din societate pot să nu fie conforme cu cele ale clasei politice ce conduce statul şi, în consecinţă, acele grupuri vor defini „interesul unic” al securităţii statului în mod diferit, în cazul în care aceste grupuri controlează părţi din media, acestea vor promova ideologiile şi teoriile despre „interesul unic al statului” corespunzătoare intereselor grupului respectiv. Tocmai această diversitate de înţelegeri a intereselor generale ale societăţii şi statului fundamentează libertatea de gândire şi expresie. Libertatea de expresie a mass-media este libertatea de a exista publicaţii care exprimă interese diferite şi, uneori, contradictorii, acceptând în acelaşi timp faptul că toate depind de caracteristicile grupurilor pe care le reprezintă opiniile respective.

Libertatea mass-media constă în libertatea jurnaliştilor şi a publicaţiilor de a susţine fie că mass-media poate fi o vulnerabilitate la adresa securităţii statului (caz în care, in extremis, şi democraţia este o vulnerabilitate), fie că o asemenea concepţie este contrară democraţiei (caz în care, in extremis, şi interzicerea opiniilor anti-democratice este contrară democraţiei), amândouă susţinerile având aceleaşi drepturi de a fi susţinute public. Analiza istorică ne arată că democraţiile s-au descurcat foarte bine în condiţiile în care: (i) marea majoritate a mass-media nu era inclusă în stat; (ii) libertatea de expresie era asigurată; tocmai pentru că democraţia se bazează pe echilibrul dintre grupurile aflate în competiţie, atât în societate, cât şi în politică.

Dimpotrivă, ideologia autoritară (până la totalitarism) are drept produs teoria despre „obiectivitatea” jurnalistului şi a instituţiei de mass-media. Fundamentul ei este teoria despre existenţa unui singur adevăr, absolut şi „obiectiv”, care nu depinde nici de cel ce observă, nici de cel ce-l exprimă. Nu există aşa ceva în societate şi în viaţa politică. Dacă ar exista, atunci regimul politic „natural” ar fi cel comunist: un singur adevăr (cel marxist-leninist) şi o singură elită cunoscătoare (cea comunistă). Comuniştii nu pretindeau că sunt mai frumoşi, mai morali, mai drepţi sau mai inteligenţi decât adversarii lor. Pretindeau însă că ei cunosc, şi doar ei pot să cunoască, adevărul „obiectiv”. Or, adevărul nu este democratic. Nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să organizeze alegeri pentru stabilirea tablei înmulţirii sau a teoremei lui Pitagora odată la patru sau cinci ani.

Dacă există un adevăr obiectiv cu privire la societate, economie şi politică, atunci va exista şi o elită care îl deţine, iar această elită va conduce societatea şi statul în mod totalitar, pentru că orice opinie adversă este „neadevărată”. Această elită a cunoaşterii va stabili, cu această ocazie, şi „interesul unic de securitate” al statului. Comunismul a fost un astfel de regim politic. Teocraţia iraniană este un alt exemplu. În această situaţie, mass-media devine automat „o parte a statului”, căci ce rost are să răspândeşti idei de tipul 1+1=3?

- Va avea Cablegate vreun efect punctual gen Watergate? Sau doar slăbeşte/ întăreşte poziţii în dosarele internaţionale?
- Puţin probabil. Comparaţia cu Watergate este puţin îndreptăţită, de vreme ce Watergate dezvăluia activităţi ilegale ale şefului statului american şi altor membri ai vârfului administraţiei Nixon, în vreme ce Wikileaks, până acum cel puţin, nu a dezvăluit decât ilegalităţi ale unor factori de la baza ierarhiei americane - în privinţa războaielor din Irak şi Afganistan - şi cel mult imoralităţi ale corpului diplomatic american. Se fac mari eforturi pentru a maximiza efectele în opinia publică ale conţinutului documentelor dezvăluite, dar cele mai multe dintre subiectele abordate în aceste documente au o relevanţă scăzută pentru opinia publică din orice ţară.

Este, de aceea, de aşteptat ca efectele să fie cu prioritate retorice. Nici politicienii şi nici diplomaţii nu sunt nici naivi şi nici isterici. Chiar şi un politician care se poate considera insultat de opinii şi evaluări făcute de diplomaţi americani, îşi va înăbuşi indignarea atunci când va negocia cu aceiaşi diplomaţi colaborarea ţării sale cu SUA, dacă politica pe care o deserveşte consideră că a colabora cu SUA este în interesul statului pe care îl reprezintă. De altfel nici nu au nevoie de asemenea documente, căci pe coridoarele politicii internaţionale circulă bârfe mai grave decât cele dezvăluite de Wikileaks.

- Este presa datoare să facă publice orice date, de “interes public”, care îi parvin? – cine decide care e interesul public? se suprapune acesta cu ceea ce interesează realmente publicul?
- Chiar dacă cineva ar fi convins că presa are datoria de a prezenta „orice date” care îi parvin, nu există ziar cu destule pagini, nu există jurnal de ştiri suficient de lung şi nu există public suficient de răbdător pentru a le publica şi parcurge pe toate. Orice publicaţie, de orice tip, va fi nevoită să facă o selecţie a ceea ce publică şi orice receptor va selecta, din selecţia făcută de publicaţie, ce este dispus să afle. Şi atât editorii, cât şi publicul lor vor face selecţiile în funcţie de propriile lor convingeri, valori, opinii şi stări de spirit în momentul respectiv.

Cât despre „interesul public” el are acelaşi statut cu „interesul naţional”. Nu există „un interes public”, există grupuri de oameni care au interese diferite: unii sunt interesaţi de cotaţiile la bursă, alţii sunt interesaţi de rezultatele întrecerilor sportive, alţii sunt interesaţi de moda italiană, dar nu şi de cea chineză, etc. Pe scurt, pentru că nu există „un public”, ci doar numeroase „publicuri”, iar publicaţiile tind să se specializeze pe publicuri selectate, până la urmă un mare număr de informaţii va apare în mass-media, din toate domeniile.

Aşa zisul „Cablegate” este un set de informaţii specifice unui public specializat în politica internaţională adresat tuturor categoriilor de public. Este un efort al mass-media de a impune gospodinelor, fanilor rock, suporterilor unor echipe sportive, oamenilor de afaceri, adolescenţilor şi pensionarilor deopotrivă, etc. un subiect pe care, de regulă, îl evită pe motivul că „s-ar putea” ca scandalul să aibe efecte asupra vieţii lor de toate zilele. Asemenea eforturi pot avea succes doar perioade scurte de timp, iar publicul atras de „scandal” se diminuează rapid, pe măsură ce realizează că nu este afectat.

- Sunt tehnologiile de interceptare - tip Echelon - o armă care se întoarce inevitabil împotriva celor care le pun în funcţiune?
- Nu. Echelon, Franchelon şi oricare alte sisteme de monitorizare a comunicaţiilor private sau/şi publice sunt doar formele moderne ale sistemelor de monitorizare existente de pe vremea când a apărut informaţia, comunicarea şi, odată cu ea, şi bârfa. Adică, dintotdeauna. Ana şi Caiafa îi monitorizaseră pe Isus şi pe adepţii săi şi, pe această bază, şi-au formulat acuzaţiile. Sistemul nu s-a întors împotriva lor decât după ce adepţii lui Isus au preluat puterea în imperiul Roman, pe vremea lui Constantin, dar ei nu au apucat să vadă asta. Ca şi puşca la care contează cine o ţine de partea cu trăgaciu, tehnologiile de interceptare sunt o armă în mâna celor care le controlează, atâta timp cât le controlează. Nu se întorc „inevitabil” împotriva celor care le pun în funcţiune.

Pe câte ştiu eu Mr. John Browning a murit la 71 de ani, în urma unui atac de cord. Cel mai adesea, armele de orice fel, inclusiv cele informaţionale, sunt preluate de urmaşii (care pot fi şi adversari) ai celor care le pun în funcţiune şi utilizate cu succes împotriva oricăror adversari, până când sunt, la rândul lor înlocuiţi. Singura fatalitate în domeniu este că, o armă odată inventată, va ajunge până la urmă să fie folosită de toată lumea. Este doar o problemă de timp.

Vladimir Pasti este doctor în sociologie şi profesor la SNSPA.