Butoiul cu pulbere al Orientului Mijlociu a explodat

Deficitul democratic din Orientul Mijlociu este consecinţa unor factori tangibili, majoritatea lor externi. Puterile occidentale au lucrat substanţial şi consistent la subminarea mişcărilor democratice din regiune.

De departe, Egiptul şi Iordania sunt cei mai importanţi beneficiari ai susţinerii SUA, în ciuda faptului că în ultimii 20 de ani, acestea au devenit societăţi mai puţin deschise şi tot mai represive. Între timp, opoziţia islamistă din Egipt a devenit ţinta celui mai dur val de reprimare guvernamentală de la preşedintele Gamal Abdel Nasser (1960) încoace. Din 2006, regimul Mubarak a iniţiat o campanie sistematică cu scopul declarat de a şterge „Frăţia Musulmană”, de pe harta politică a Egiptului, fără a întâmpina prea multe obiecţii din partea SUA sau Europei. Este ciudat că politicienii occidentali insistă să întrebe de ce regiunea este atât de autocrată, continuând în acelaşi timp să investească masiv în menţinerea regimurilor autocratice.

Înainte să ne întrebăm dacă democraţia va contribui la stabilizarea Orientului Mijlociu, cred că trebuie să vedem şi celălalt versant: unde au condus mai mult de 50 de ani de susţinere occidentală a guvernelor autoritare? A produs extremism religios, violenţă politică şi perpetuarea unor regimuri care aparent sunt stabile, dar care pe fond au o legitimitate scăzută în ochii propriilor popoare. Este o regiune caracterizată de falimente economice, inegalităţi tot mai mari, şomaj masiv, violenţă politică, sisteme educaţionale dezagregate. Era vizibil o regiune care stă să se prăbuşească. Cei care vorbeau despre stabilitatea Egiptului, Iordaniei, Tunisiei, Marocului şi a Arabiei Saudite era bine să-şi amintească lecţiile Iranului de la sfârşitul anilor ’70: regimurile sunt stabile până când dintr-odată nu mai sunt. Iar atunci este mult prea târziu.

O problemă de legitimitate

Dacă cetăţenilor le lipsesc metodele politice paşnice prin care îşi pot exprima suferinţa, creşte probabilitatea să folosească metode extralegale, chiar violente, pentru a-şi exterioriza frustrările. Blocarea libertăţii de expresie şi a activităţilor politice sunt cel mai scurt drum spre radicalizare. Şi odată radicalizaţi, oamenii vor avea tendinţa să se manifeste violent. Dacă vrem să găsim originile terorismului islamic de astăzi, ar fi bine să ne uităm la temniţele lui Nasser, unde mii de islamişti au fost încarceraţi, torturaţi şi, uneori, executaţi pe parcursul anilor ’50 şi ’60. În închisori a avut loc un proces bine documentat de radicalizare.

Când vorbim de viitorul regiunii, sunt mulţi care mizează pe declinul influenţei islamismului. Dar chiar dacă apogeul grupărilor islamiste pare să fi trecut, totuşi sunt puţine motive să credem că prezentul islamist va face loc unui viitor secular. Astăzi, influenţa regională a grupărilor seculare şi liberale pare să fi atins un minim istoric. Chiar şi în Iordania, unul dintre cele mai occidentalizate state arabe, partidele seculare îşi pot adjudeca 0 locuri din cele 110 ale Parlamentului.       

Modelul Dubai-Singapore, de a amâna pe termen nedeterminat reformele politice în favoarea prosperităţii economice, a devenit paradigma dominantă printre regimurile regiunii. Tunisia a fost aclamată mult timp ca o poveste de succes în acest sens, cu preţul distrugerii aproape complete a opoziţiei politice şi a societăţii civile independente. Faptul că astăzi Dubaiul se află în cădere liberă ar putea distruge mitul autocraţiei generoase, fundamentată pe creştere economică şi ar putea să îi facă pe imitatorii din regiune să-şi reconsidere strategiile. Autocraţii generoşi sunt acceptaţi atâta timp cât regimul lor reuşeşte să ofere prosperitate socială. Problemele lor încep să apară abia în momentul în care regimul lor eşuează economic şi atunci când nu există mecanisme de responsabilizare şi control a abuzului de putere.

Shadi Hamid este director executiv al Saban Center for Middle East Policy/ Brookings Institution din Doha, Qatar.