O Mare Britanie atlantică sau europeană?

Premierul britanic David Cameron ar putea rămâne singur nu doar în UE ci şi pe plan intern. Partenerii săi de coaliţie, liberal-democraţii lui Nick Clegg, sunt puternic eurofili.

Reacţia premierului conservator David Cameron de a respinge modificarea tratatelor europene a stârnit un scandal exploziv peste Canalul Mânecii. Aclamat ca „bulldog” de politicienii şi simpatizanţii conservatori sau denunţat ca „gropar” al viitorului Regatului Unit, poziţia de la Bruxelles a lui Cameron va modifica structural rolul Londrei în Europa (din ce în ce mai) integrată.

Faptele sunt cunoscute. De vineri presa europeană discută despre o nouă uniune în interiorul Uniunii Europene,  o Europă cu două viteze, felul în care va arăta noua arhitectură instituţională şi dacă ea va fi legală sau nu. Dar nicăieri reacţia presei nu a fost mai puternică şi mai ambivalentă decât în Marea Britanie, acolo unde cotidienele, ca şi opinia publică, rămân profund divizate faţă de oportunitatea deciziei premierului Cameron de a-şi folosi dreptul de veto şi a lăsa Londra în afara noului proiect european.

Realitatea este că lucrurile sunt extrem de încurcate pe malurile Tamisei. Partidul Conservator este profund eurosceptic, fapt ce l-a încorsetat politic pe un premier mai puţin îngrozit de Bruxelles ca alţi predecesori - ca Margaret Thatcher sau John Major, dar care n-au mers însă niciodată atât de departe ca el.  Supravieţuirea politică este un factor motivant esenţial pentru liderul unui partid eurosceptic, aliat însă la guvernare cu un partid eurofil entuziast, ca liberal-democraţii lui Clegg. De fapt, nimic nu-l asigură pe Cameron – care în primă fază a anunţat că s-a consultat cu vicepremierul Clegg – că decizia pe care a luat-o îi va permite să-şi menţină scaunul de premier. Având în vedere reacţia dură a colegului său liberal-democrat mulţi analişti britanici se întreabă cât va mai rezista guvernul.

De asemenea, concesia făcută de Cameron propriului partid nu va garanta că, simţind mirosul de sânge, parlamentarii conservatori nu vor merge mai departe să ceară un referendum pentru a tranşa odată pentru totdeauna rolul Regatului în Uniunea Europeană, mai ales că unii politicieni francezi şi germani au dat de înţeles că Londra nu ar trebui menajată de Bruxelles, pentru a înţelege cu adevărat implicaţiile deciziilor sale. Ascuns după argumentul salvării City-ului, Cameron ar putea avea surprize la Bruxelles, care ar putea lua decizii de reglementare a instituţiilor financiare atât de dragi Londrei, fără ca liderii politici britanici să poată face ceva.

Revenind la referendum, proponenţii săi au şi argumente substanţiale pentru a-l împinge pe agenda politică.  Conform unui sondaj Guardian/ICM, 70% din electorii britanici doresc organizarea unui referendum care să decidă viitorul european al Marii Britanii. Mai mult, 49% dintre britanici susţin că ar vota în favoarea retragerii ţării din Uniunea Europeană, spre deosebire de 40% care sunt încă favorabili Bruxelles-ului. În final, doar 23% spun că nu sunt de acord cu organizarea unei consultări populare. Deci publicul susţine o astfel de soluţie (inclusiv 65% dintre laburişti), iar opinia britanicilor este tranşantă. Nu se identifică şi nu îşi doresc să o facă pe viitor cu Europa continentală, nu doresc adoptarea euro şi dincolo de avantajele practice ale pieţei unice nu găsesc alte motive de atracţie faţă de proiectul (văzut, poate pe bună dreptate) ca unul franco-german.

Există şi o minoritate influentă care nu cântă prohodul Bruxelles-ului şi nici nu este încântată de poziţia – din ce în ce mai precară – a Londrei în „concertul european”. Istoricul Timothy Garton Ash îl acuză voalat pe premierul conservator de lipsă de viziune. „Cameron susţine că a apărat interesul naţional al Marii Britanii. Pe termen scurt, şi dintr-o perspectivă extrem de îngustă – cea a reglementării serviciilor financiare – probabil că are dreptate; dar pe termen lung, cu siguranţă nu. Orice s-ar spune, dacă lucrurile vor merge în această direcţie, Marea Britanie îşi va pierde influenţa, chiar şi asupra felului în care va funcţiona piaţa comună”, scrie Garton Ash.  

Dacă narativa dreptei minimizează cererile Londrei, punând accent pe inflexibilitatea liderilor europeni, nu este singura prezentă în dezbaterea publică. Peter Mandelson, editorialist al The Guardian, avertizează că „David Cameron nu este un bulldog. Nici măcar Thatcher n-a plecat de la masa negocierilor” şi dă glas frustrărilor continentale în privinţa Regatului Unit. „De 40 de ani”, scrie Mandelson, „partenerii noştri din UE au demonstrat răbdare în acomodarea ambivalenţei britanice faţă de Europa. Au făcut asta pentru că, în ciuda a tot ce se crede, au valorizat sincer prezenţa în UE a Marii Britanii. Iar săptămâna trecută liderii de la Londra şi-au bătut joc de acea bunăvoinţă”.

Cu ceva timp în urmă, într-un interviu, economistul francez Jacques Attali sumariza sentimentele europenilor faţă de Marea Britanie. „Trebuie să se decidă dacă vor să fie parte a unei Europe Unite sau să devină al 52 lea stat al Statelor Unite”, spunea el. Este o discuţie care, animată de evenimentele curente, Regatul Unite nu o mai poate amâna. Şi asta-i, probabil, în favoarea tuturor părţilor implicate.