De ce se teme Chişinăul de NATO

Dincolo de Prut, politica a sfârşit prin a deveni drama neputinţei politice a moldovenilor. Privind spre Occident şi spre Rusia, politicienii de la Chişinău rămân astăzi la fel de

Dincolo de Prut, politica a sfârşit prin a deveni drama neputinţei politice a moldovenilor. Privind spre Occident şi spre Rusia, politicienii de la Chişinău rămân astăzi la fel de debusolaţi ca şi cu două decenii în urmă, incapabili să ancoreze Republica Moldova în spaţiul european şi euroatlantic. Dar de ce se cramponează elitele proeuropene de la Chişinău de spaţiul CSI-ist? De ce sunt împotriva NATO?

A vorbi despre Republica Moldova nu este uşor. Înseamnă să redefineşti unele concepte şi să faci un exerciţiu de echilibristică mentală. În această parte a Europei, paradoxurile vieţii social-politice, economice şi identitare au devenit norme cotidiene pe care occidentalii sau românii cu greu le pot explica. Ceea ce ieri părea o utopie, astăzi devine realitate şi viceversa. Auzindu-l astăzi pe preşedintele Voronin vorbind despre necesitatea aprofundării relaţiilor cu Rusia, iar pe Smirnov - despre cooperarea cu Uniunea Europeană, europenilor le este dificil să înţeleagă politica de peste Prut.

Artă a posibilului, politica a constituit în mod tradiţional apanajul elitelor intelectuale şi economice ale societăţii. |n Occident, interesul major al elitelor a coincis mult timp cu interesul naţional, care continuă să fie şi în prezent numitorul comun al acestor interese. Într-o democraţie autentică, concurenţa intereselor face ca societatea să evolueze în mod armonios pe o traiectorie politică destul de previzibilă. Fie că la guvernare erau social-democraţii, fie democraţii şi liberalii, interesul strategic al României de aderare la NATO şi la UE a rămas neschimbat, deoarece acesta reprezintă chintesenţa voinţei majorităţii absolute a populaţiei.

Or, Republicii Moldova îi lipsesc tradiţiile statale şi democratice. Fiind condusă, în toţi aceşti ani, cu mici excepţii, de elite nomenclaturiste de factură totalitaristă, populaţia a rămas în prizonieratul tehnologilor politici de la Kremlin. "Alternanţa" acestor elite la guvernare, în anul 2001, a dus la întărirea aripei ortodoxe a comuniştilor, dependentă de cercurile de interese de la Moscova. Aceasta şi-a propus atunci să ridice limba rusă la rangul de limbă oficială, să soluţioneze conflictul transnistrean şi să readucă Republica Moldova în spaţiul rusesc de influenţă.

Cu unele retuşări, acesta fost programul de guvernare al comuniştilor moldoveni până în 2008. Între timp, ideea europeană a fost preluată de comunişti de la partidele de opoziţie în scop propagandistic, având în vedere că circa 70% din populaţie se pronunţa în favoarea integrării europene a Republicii Moldova. Frecventele vociferări demagogice pe tema integrării europene au scos la iveală lipsa voinţei politice interne, ce a dus, în final, la devalorizarea reformelor.

Totodată, insistenţa cu care preşedintele Voronin a mers pe mâna Moscovei în problema transnistreană (forţând lucrurile în mod grotesc) trădează un mare complex de inferioritate al politicienilor de la Chişinău şi faţă de Rusia, şi faţă de România. Pe lângă aceasta, doi sunt factorii care ne oferă cheia înţelegerii situaţiei din Republica Moldova: unul intern - specificul etno-lingvistic şi cultural neomogen al populaţiei dintre Nistru şi Prut - şi altul extern - impactul puternic al hegemonului regional rus asupra acesteia.

Slaba influenţă europeană

De la 1989 încoace, pre-zenţa românească în Repu-blica Moldova a fost prea slabă pentru a contrabalansa influenţa Rusiei, dar suficientă pentru a antrena acest spaţiu în cadrul procesului european de democratizare. Deşi emanciparea naţională nu conduce neapărat la democratizarea vieţii social-politice, în cazul Republicii Moldova, frecvenţa relaţiilor sale cu România a reuşit să stimuleze un slab curent în favoarea reformelor de tip liberal.

Drept urmare, Moldova a reprezentat mereu un teren de confruntare a tendinţelor autoritare cu cele liberale, o esenţă a contrapunerii modelului eurasian celui european, perceput mai ales prin prisma transformărilor din România, iar mai recent, a celor din Ucraina şi Georgia. Totuşi, în ciuda faptului că mai toate ţările din regiune au luat calea integrării concomitente în UE şi în NATO ca pe ceva firesc, elitele de la Chişinău se cramponează să contrapună UE Alianţei Nord-Atlantice, iar pe aceasta din urmă - Rusiei.

Despre ce fel de trend european putem dar vorbi în cazul Republicii Moldova, cât timp guvernul de la Chişinău nu doreşte să recunoască indivizibilitatea securităţii europene şi euroatlantice? Refuzul acestuia de a aplica standardele UE şi NATO denotă adevăratul obiectiv al politicii externe şi de securitate a Moldovei: neutralizarea oricăror acţiuni externe ce urmăresc să o scoată din izolarea diplomatică, instabilitatea politică, economică şi energetică. Printr-o astfel de politică, elitele aflate la guvernare subminează de fapt securitatea naţională, acţionând împotriva adevăratelor interese ale populaţiei: securitate, prosperitate, echitate şi viitor european.

Diplomaţie paradoxală

Eşecul guvernanţilor de a îndreptăţi speranţele cetăţenilor în procesul tranzi-ţiei democratice se datorează şi ineficienţei diplomaţiei moldoveneşti în promovarea imaginii ţării peste hotare şi în dezvoltarea unor relaţii durabile cu statele şi organizaţiile din regiune. Caracterul polivalent şi contradictoriu al politicii externe a Chişinăului reprezintă cauza principală a inconsistenţei relaţiilor sale atât pe vectorul euroatlantic, cât şi în cadrul CSI. Din cauza politicii externe contradictorii, Moldova nu a reuşit să-şi apere interesele şi nici să dezvolte parteneriate durabile cu statele vecine.

În lipsa unui parteneriat strategic cu unul din centrele de putere mondială, Moldova s-a axat în mod eronat pe ideea apartenenţei concomitente la două spaţii geopolitice: estic şi sud-estic european. Dorind să transforme Moldova într-un nod de legătură între Est şi Vest, elitele politice de la Chişinău s-au erijat în promotorii modelului unei ţări mici, neutre şi deschise, pornind de la specificul istoric, mentalitatea specifică şi situaţia interetnică dificilă. Cu toate acestea, astăzi nu putem vorbi de dezvoltarea armonioasă a relaţiilor Moldovei cu statele vecine fără o dezvoltare consecventă a direcţiilor prioritare a politicii externe în favoarea marilor actori occidentali - NATO şi UE.

Astfel, izolarea internaţio-nală a Moldovei este determinată de orientările geostrategice neclare în lipsa priorităţilor de politică externă. Acestea au stimulat elaborarea unei strategii "speciale" faţă de Moldova, ce limitează posibilităţile sale de subiect internaţional la cele ale unui obiect de dispută geopolitică. Puternic dependentă de Rusia şi incapabilă să-şi soluţioneze propriile probleme, Moldova nu se va putea realiza ca stat independent şi democratic în absenţa unei umbrele puternice de securitate, ce ar echilibra balanţa de forţe în regiune. La fel ca Georgia şi Ucraina, Republica Moldova trebuie să-şi axeze dezvoltarea relaţiilor sale pe principiul avantajului de perspectivă pe care îl presupun UE şi NATO.

Integrarea Moldovei în comunitatea mondială trebuie să reiasă din posibilităţile real-existente pe care le oferă vecinătatea cu România. Este important ca elitele de la Chişinău să conştientizeze şi să valorifice acele oportunităţi de dezvoltare internă şi de afirmare externă ce pot rezulta din integrarea treptată a Moldovei în spaţiul geopolitic euroatlantic şi, implicit, european. O altă cale spre progres pur şi simplu nu există.

Dr. Radu Gorincioi este comentator pe probleme de securitate din Republica Moldova