Adevarul.ro

Statul ungar a recuperat acţiunile MOL pe care OMV le-a vândut ruşilor şi caută să joace un rol în energia regiunii. De ce, invers, guvernul român se străduieşte să vândă şi ce mai are dintr-un Petrom deţinut majoritar de aceeaşi companie austriacă?

În contextul turbulenţelor de pe pieţele mondiale de capital, care au evaporat miliarde de dolari din valoarea companiilor, eroarea guvernului român de a nu-şi fi vândut participaţia reziduală la Petrom este cu atât mai condamnabilă. România a avut aproape 400 de milioane de euro pe masă din partea investitorilor pentru cele zece procente din Petrom – şi nu a dorit să vândă, dintr-un amestec de amatorism şi autosuficienţă. Astăzi, şi dacă ar vrea să vândă, mă îndoiesc că ar mai putea primi jumătate din aceşti bani. Acest eşec de proporţii este, din păcate, doar ultimul exemplu al unei atitudini generale a administraţiei româneşti: aceea de dezinteres plenar faţă de mai binele societăţii. Privatizăm pentru că nu avem altă soluţie de a servi mai bine interesul public.

Statul prost

Statul român a demonstrat în ultimele două decenii că este incapabil să gestioneze activele economice eficient şi în interesul contribuabilului, al societăţii. Istoric, în România - practic în toate ţările lumii, cu puţinele excepţii ale câtorva democraţii consolidate şi cu instituţii funcţionale - statul-proprietar a fost şi este distrugător de valoare economică, este, de fapt, inamicul interesului public. Statul-proprietar acţionează aproape reflex doar în interesul partizan al unor grupuri restrânse care căpuşează în felurite moduri companiile publice, sufocându-le financiar şi drenându-le resursele investiţionale. Asta la nivel operaţional, pentru că sugrumarea proprietăţii de stat se face cu bună ştiinţă şi la nivelul conducerii manageriale: companiile de stat sunt atât sinecuri nesimţite pentru tot felul de filfizoni şi lipitori de afişe numiţi în Consililiile de Administraţie, cât şi veritabile câmpuri de război pentru numirea unor directori-fantoşă care să servească fără crâcnire interesele de partid.

Concluzia logică a privatizării ca singură soluţie de normalizare a mediului economic românesc derivă nu numai reflectând la marele rău pe care l-a produs cetăţeanului român perpetuarea proprietăţii de stat în toţi aceşti ani, ci şi din analiza pragmatică a opţiunilor. Ce variante realiste avem la privatizare? Mult mediatizata “privatizare a mangementului”, un concept obscur pe care nu mi-l poate explică nici unul dintre cei care-l vehiculează? Să fim serioşi. Acum nu avem “manageri privaţi” în companiile de stat? Cu ce rezultate? Ce va face un manager profesionist – presupunând că va accepta provocarea – cu un Consiliu de Administraţie adânc politizat, având majoritatea membrilor bieţi bufoni cu carnet de partid?! E deconcertantă pentru mine superficialitatea cu care FMI promovează această idee în discuţiile despre eficientizarea sectorului de stat, dovedind o foarte slabă înţelegere a şmecherelii româneşti.

Ce altă opţiune avem, dacă agreăm că păstrarea status quo-ului nu e o opţiune? Listarea la bursă a unor pachete minoritare? Apă de ploaie. Avem exemplele notorii: Transelectrica, Transgaz şi catastrofalul experiment Oltchim. A adus listarea minoritară vreo îmbunătăţire a guvernanţei corporative, vreo îmbunătăţire a performanţelor? Aiurea. Numirea conducerii se face la fel, căpuşele SRL sunt bine mersi, donaţii la buget (o invenţie românească!) se fac chiar dacă micii investitori protestează.

Urgenţa în Energie

În cazul sectorului energetic, în special, privatizarea este şi mai imperativă, datorită faptului că sectorul pe ansamblu este puternic decapitalizat. Studii recente arată că nevoile minime de investiţii în energia românescă pentru a o ţine pe linia de plutire se situează între 10 şi 40 de miliarde de euro! Va avea vreodată statul român posibilitatea să mobilizeze aceşti bani când noi abia ne gestionăm deficitele curente? Între timp reţeaua energetică naţională se degradează văzând cu ochii: între două treimi şi trei sferturi din infrastructura de producţie şi transport gaze şi electricitate este cu mult peste durata normată de funcţionare. La un asemenea grad de uzură şi cu operatori economici de stat fără bani şi conduşi după ureche, probabilitatea unor accidente majore e înspăimântătoare.

În energia românească privatizarea nu mai e demult doar o chestiune ideologică, e o problemă de supravieţurire a sistemului. Numai sectorul privat, investitorii de calibru pot garanta siguranţa energetică pe termen mediu şi lung pentru consumatorul roman. Cu cât întârziem în luarea acestei decizii, cu atât costul plătit de consumator va fi mai usturător.

Iluzia grandorii maghiare

În acest context general acţiunile contra-intuitive şi de multe ori anti-economice ale guvernului maghiar nu pot declanşa decât zâmbete. Dorinţa de a face din MOL un jucător energetic semnificativ poate fi laudabilă, dar pică testul realismului care ar trebui sa ghideze acţiunea politică: marii jucători în sectorul petrolier sunt, fără excepţie, companiile care au acces la resurse enorme de hidrocarburi. Nu poţi aspira să intri în liga mare doar cu rafinării şi cu staţii de bezină pe autostrăzi, cum se vrea pentru MOL. În spaţiul est-european marea putere în energia convenţională a fost, este şi va fi Rusia cu suratele central-asiatice, că ne place sau nu. Nu poţi să fii Putin dacă nu ai Siberia, de aceea gesticulaţia politică a vecinilor de la vest trebuie urmărită mai mult ca fapt divers, în niciun caz ca sursa de inspiraţie pentru politicile energetice ale României, atunci când se vor face.

Doru Lionăchescu este preşedintele casei de investiţii Capital Partners.