La izvoarele Nabucco

Gazul văzut de europeni ca alternativă la cel rusesc pleacă din ţări care au probleme şi cu resursele şi cu regimurile.

Criza gazului rusesc  readuce în atenţia europenilor rezervele fostelor republici sovietice din Caucaz şi Asia Centrală. Dar ce se află, de pildă, la capătul azer al Nabucco?

Aeroportul capitalei azere. Nu foarte mare, dar sclipind de curăţenie şi lumini, firme luminoase în rusă, peste tot plasme TV, buticuri cochete, magazine de ţesături tradiţionale azere splendid colorate, la preţuri piperate. În depărtare, umbre de clădiri somptuoase, de inspiraţie sovietică, lumini – Baku sau „Micul Dubai”, după cum spun azerii.

Azerbaidjanul este un partener relativ nou de discuţie cu Europa, în timp ce SUA sau China sunt de mult prezente în zonă – alături de Rusia. Azerbaidjanul este atractiv economic, dar nu îi lipsesc problemele. Încă nu este clar ce rezerve de gaze şi petrol deţine. Europenii vor să alimenteze Nabucco mai mult cu gaz azer, dar Baku a promis deja Moscovei un volum de gaze pe care în prezent nu îl poate furniza din cauza problemelor tehnologice.

Marea de petrol şi gaze

Imediat după destrămarea URSS, după dispariţia fondurilor sovietice şi a specialiştilor ruşi, Azerbaidjanul independent a rămas cu o singură variantă de supravieţuire – energia. Dar nici aceasta, fără investiţii în tehnologia de extragere nu putea fi exploatată. A urmat rapid o orientare spre Occident. Fondurile au început să curgă. Organizaţiile nonguvernamentale remarcă o folosire ineficientă: proiecte gigantice, considerate de multe ori inutile, şi, mai ales, întreţinerea unui regim tot mai autocrat, transmis de Heidar Aliyev fiului său, Ilham.

Cele două mari companii de stat din domeniul hidrocarburilor, SOCAR şi SOFAZ,  răspund exclusiv în faţa preşedintelui Ilham Aliyev, care poate opera schimbări şi chiar desfiinţarea lor fără să consulte parlamentul. Aproape jumătate din fondurile cheltuite de guvern trec prin SOCAR, companie cu un buget separat de cel de stat. Preşedintele Aliyev dispune după cum doreşte de fondurile companiei. Acelaşi lucru este valabil pentru SOFAZ, care în 2008 adunase deja peste 10 miliarde de dolari, cu previziuni de până la 200 de miliarde, în 2023.

Statul-doică

Hidrocarburile, spun organizaţiile nonguvernamentale locale, nu au făcut decât să întărească un regim autoritar. Veniturile oferă putere absolută preşedintelui Ilham Aliyev, aşa cum s-a întâmplat şi cu tatăl său. Mediile independente azere descriu o opoziţie firavă, redusă la tăcere fie prin cointeresare, fie prin eliminare directă. Democraţia este un cuvânt considerat gol, iar vocile populare văd că investiţiile occidentale în energie nu condiţionează regimul Aliyev pentru respectarea unor principii şi valori democratice.

Dublul standard este reproşul tot mai des întâlnit. Şansele de democratizare, pe modelul ţărilor foste comuniste din blocul european estic, sunt cu atât mai scăzute cu cât cetăţeanul nu este implicat în niciun fel. Modelul este subvenţionarea puternică şi oferta de locuri de muncă, în special în aparatul de stat. Totul vine de la stat, aşa că cetăţeanul nu este responsabilizat în niciun fel şi, pentru că nu plăteşte taxe, nici nu poate influenţa, condiţiona şi amenda prin votul său politicile guvernamentale.

Slăbiciunea petrolului

Economiştii remarcă însă că, în pofida veniturilor uriaşe din petrol şi gaze, Azer-baidjanul încă nu are o strategie de dezvoltare, echilibrată şi coerentă, pe termen lung. Banii sunt investiţi mai ales în proiecte sociale şi de infrastructură, dar în continuare lipseşte o infrastructură puternică de exploatare a zăcămintelor de petrol şi gaze – unde dependenţa de firmele străine este aproape totală.

Multe venituri se pierd în birocraţie, în acoperirea deficitelor, în plata salariilor pentru un aparat de funcţionari de stat tot mai stufos şi pe subvenţii. O parte considerabilă a veniturilor din exportul de hidrocarburi merge spre armată: numai în 2008, cheltuielile militare s-au ridicat la aproape două miliarde de dolari. Economia azeră depinde în totalitate de rezervele de hidrocarburi, ceea ce o face vulnerabilă la orice fluctuaţie în preţul petrolului.

Populaţia, deja nemulţumită de nivelul de trai, va resimţi că petrolul nu trece de 40 de dolari barilul, iar guvernul va renunţa foarte probabil la unele proiecte sociale ambiţioase. Sunt prognozate tulburări sociale şi instabilitate politică, în timp ce, din umbră, islamul militant devine, tot mai mult, supapa azerilor nemulţumiţi.

Opţiunile islamice

Sfârşitul epocii sovietice a însemnat avansul islamului din Asia Centrală în Caucaz. Spre deosebire de state ca Uzbekistan însă, în Azerbaidjan islamul militant nu şi-a făcut simţită prezenţa în măsura în care avertizau panicaţi unii analişti. Aproximativ 65% din azeri sunt, tradiţional, şiiţi, iar 35% sunniţi, dar relativ puţini sunt şi practicanţi. Totuşi, în ultimii ani, au avut loc mutaţii şi două tipuri de islam sunt acum în concurenţă cu timidul „islam oficial”.

Imediat după căderea URSS, în Azerbaidjan au pătruns numeroşi misionari şiiţi iranieni, care promovează un islam fundamentalist, cu reîntoarcerea la puritatea legii islamice - şaria. Mai mult, cum se întâmplă cu astfel de fenomene de renaştere spirituală, există şi un lider charismatic, care a intrat în conflict deschis cu regimul Aliyev. Ilgar Ibrahimoglu a studiat islamul în Iran, în centrul religios universitar Qom.

Islamul şiit reprezintă o alternativă pentru populaţia nemulţumită, dezamăgită de opoziţia politică şi de aşa-numitul „islam oficial” susţinut de stat. Dar dacă şiismul de tip iranian este limitat de guvern, inclusiv prin metode dure, ca arestarea si condamnarea unor lideri, se pare că islamul sunnit de orientare wahabită, finanţat de Arabia Saudită, se bucură de susţinere chiar printre reprezentanţi ai puterii. Moschei sunnite ridicate cu bani saudiţi se bucură de o tot mai mare popularitate în rândul tinerilor, femeilor şi bărbaţilor care încep să respecte portul islamic.


Alte surse, alte probleme

O sursă adiţională pentru Nabucco ar fi Turkmenistanul. Regimul este tentat de deschidere spre investiţii europene, dar este tot unul autoritar. În plus, există complicaţii politice interne din cauza unor mişcări islamice subterane.

Ankara este cel mai vocal suporter al implicării Teheranului în Nabucco. Iranul are nu doar uriaşe rezerve de gaz, dar şi o reţea de conducte care leagă republica islamică de Turcia.

Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România