Cum şi-a pierdut Italia competitivitatea economică

Premierul Monti a anunţat noi măsuri de liberalizare şi susţinere a concurenţei în sectoare cheie ale economiei şi industriei, pentru a întări creşterea economică. Italia a pierdut competiţia high-tech cu SUA, Japonia, China şi India şi pierde şi din cauză că puterea lobby-urilor pe plan intern este foarte mare şi în multe domenii nu prea există competiţie. Monopolurile din domenii precum cel al serviciilor creează mari obst

Ce mai ţine Italia în G8? Care sunt slăbiciunile structurale şi punctele forte ale economiei sale?

După cum ştiţi Italia este cea de-a treia putere economică din lume din punctul de vedere al PIB-ului. Acest lucru se datorează unei tradiţii industriale solide într-o serie de domenii precum industria automobilă, de camioane şi mecanica. În aceste sectoare, Italia este unul dintre principalii exportatori. Italienii sunt buni şi la textile şi fashion, dar chiar dacă acestea sunt sectoare foarte cunoscute nu sunt atât de importante precum industria automobilă, a componentelor, a utilajelor agricole. Acesta este sectorul cel mai mare pentru export.

Şi apoi avem puncte forte mai fancy precum design-ul şi turismul, dar şi industria farmaceutică şi chimică. Exportăm mult în Europa, mai ales în Franţa şi Germania, dar şi în SUA.  Înainte eram tari şi în alte sectoare hi-tech. Aveam o industrie IT puternică...Olivetti era un lider în această industrie. Produceam şi avioane civile pentru export, dar în ultimii 20 de ani nu am fost capabili să concurăm cu SUA şi Japonia, aşa că am pierdut acest avantaj comparativ.

Aceasta este originea problemelor noastre din prezent: faptul că n-am fost capabili să ţinem pasul cu competiţia în sectoarele high-tech. Am suferit de pe urma competiţiei făcute de India şi China, care au devenit foarte puternice în această producţie standardizată de automobile, de maşini de spălat. Economia italiană şi-a pierdut competitivitatea şi din cauza creşterii costurilor de producţie. Ea se baza pe multiple IMM-uri care în anii ‘60 şi ‘70 erau un atu pentru că modelul industrial era foarte flexibil şi capabil să se adapteze la condiţii schimbătoare. Apoi odată cu noile tehnologii moderne şi avansate, a fost nevoie de investiţii mari iar costurile fixe pentru producţia la scară largă au crescut, astfel încât industria bazată pe IMM-uri a devenit o limitare. Problema acestor întreprinderi este că le este greu să crească şi să fie competitive într-o economie globalizată.

Apoi am avut o problemă politică cu gestionarea aparatului de stat. La sfârşitul anilor ‘70, începutul anilor  ‘80, Italia a început să cumuleze o mare datorie, trecând de la 60% din PIB la 120% în 10 ani. Atunci a apărut  ideea aceasta de a combate recesiunea prin expansiune financiară. Apoi la sfârşitul anilor ‘90 au existat tentative parţial reuşite de a reduce datoria publică pentru a intra în zona euro. Între 1995 şi 2000 a avut loc o consolidare fiscală iar rata datoriei publice a fost redusă la 100% din PIB.

Dar odată cu venirea la putere a primului cabinet Berlusconi şi odată intraţi în eurozonă, disciplina fiscală a fost relaxată iar datoria a crescut din nou şi a atins iar nivelul de 120% din PIB. Odată cu declanşarea crizei datoriilor suverane în SUA şi în Europa, acest nivel mare al datoriei a devenit o sursă de vulnerabilitate pentru că investitorii străini au început să se teamă de un scenariu grec.

Care e dimensiunea economică a berlusconismului?

Am avut patru guverne Berlusconi din 1994 încoace şi este clar că în mandatele lui datoria per capita a crescut mai rapid decât în perioadele de guvernare de stânga. Principala problemă este însă că Berlusconi a fost ales pe baza promisiunilor sale că va reforma ţara, că va reduce birocraţia, că va liberaliza piaţa de bunuri şi cea a serviciilor, că va reduce taxele şi cheltuielile publice, că va reduce implicarea statului în economie, lucruri pe care oamenii şi le-au dorit. Iar acum nivelul taxelor, ca procent din PIB, e mai mare ca oricând în jur de 44% iar nivelul cheltuielilor publice se ridică la un record peste 45% din PIB. Nu a avut loc nicio liberalizare. Să nu mai vorbim de corupţie şi de evaziune fiscală. Mai ales bogaţii nu-şi plătesc taxele către stat. Berlusconi a promis mult, dar nu s-a ţinut de promisiuni.

Acum avem un paradox: după o guvernare de centru-dreapta avem mai multă birocraţie şi mai mult stat, mai multe taxe şi o datorie mai mare. Pe lângă asta berlusconismul a dăunat cultural societăţii italiene. Un guvern liberal sau conservator ar fi pus accent pe ideea de meritocraţie, competiţie astfel încât cei care sunt capabili, dar nu sunt bogaţi, să reuşească şi ei. 

Dar pentru Berlusconi meritul n-a contat niciodată. Chiar şi oamenii săi şi i-a ales doar pe bază de loialitate faţă de el. A trimis femei frumoase în parlament. Mesajul pe care l-a transmis întregii ţări, şi prin televiziunile pe care le deţine, a fost că ce contează este loialitatea faţă de şef. Au devenit faimoşi şi vedete tot felul de oameni lipsiţi de orice merite.Mesajul transmis societăţii a fost: Nu contează că munceşti din greu, că eşti capabil, ci relaţiile pe care le ai. O să fie nevoie de câţiva ani pentru a schimba această mentalitate în societatea italiană.

Sunt măsurile de austeritate suficiente pentru a reduce uriaşa datorie a Italiei sau va fi Italia următoarea Grecie?

Depinde de reacţia pieţelor la aceste măsuri. Deocamdată reacţia este pozitivă. Şi chiar înainte ca Monti să preia guvernarea, bugetul nostru era aproape echilibrat, dacă nu luăm în calcul dobânzile. Mă refer la balanţa primară, diferenţa dintre cheltuielile guvernamentale (care nu includeau dobânzile) şi veniturile din taxe. Întregul deficit fiscal se datora dobânzilor acumulate la datoria veche. Şi poţi să creşti taxele, să reduci cheltuielile publice, dar nu poţi să scapi de datorie imediat. Este nevoie de timp mai ales pentru că la o datorie aşa mare de 120% din PIB orice creştere a ratei dobânzii poate avea consecinţe serioase.

Din vară, odată cu scandalurile în care a fost implicat Berlusconi, opoziţia înâmpinată chiar din partea unora din propria majoritate, investitorii s-au speriat iar rata dobânzii la bondurile italiene cu o durată de maturitate de 5 ani a crescut de la 2,5% la 7%. O astfel de creştere îţi poate arunca în aer deficitul pentru că te îndatorezi tot mai mult pentru a plăti dobânda. A fost o criză de încredere în capacitatea sistemului politic de a reduce datoria mare.  

Acum speranţa este că măsurile lui Monti vor fi aprobate de Parlament, ceea ce ar da un important semnal politic... Lucrurile s-ar putea schimba atunci şi pentru acelaşi motiv pentru care dobânda a crescut de la 2% la 7% - încrederea, ea ar putea să scadă.  Italia nu este Grecia. Fundamentele ei economice sunt ok spre diferenţă de Grecia care avea la un moment dat un deficit de 20%, calculat ca diferenţă dintre încasări şi cheltuieli. Noi suntem aproape de un deficit zero. Problema noastră este legată de dobânda pe care o plătim.

Dacă vrem să convingem pieţele că sunt em serioşi în legătură cu reducerea datoriei, avem nevoie de nişte ajustări fiscale şi asta a făcut Monti. Desigur există pericolul ca economia să intre în recesiune, iar veniturile să scadă în timp ce cheltuielile pentru ajutoare de şomaj vor creşte.  Recesiunea nu face decât să înrăutăţească deficitul iar atunci poţi intra într-o spirală ca şi Grecia.

Dar cred că planul fiscal al lui Monti este destul de bun pentru că nu va duce Italia într-o recesiune majoră. Sunt optimist pentru că deşi vor exista nişte creşteri de taxe, vom asista la o reducere a cheltuielilor bugetare care n-au avut loc în perioada Berlusconi-Tremonti. Nu doar funcţionarii publici şi mai ales alegătorii stângii vor fi pedepsiţi, ci un număr mare de oameni de la stânga şi de la dreapta. Sunt afectaţi şi proprietarii de case, aşa că costurile sunt împărţite mai echitabil şi aceasta este condiţia sine qua non pentru ca italienii să accepte sacrificiile.

Contează faptul că Italia este o partidocraţie în explicarea crizelor economice recurente pe care le traversează ţara ?

Are mai mult de a face cu ciclul de business. Fiind o economie foarte deschisă, Italia se resimte ca urmare a încetinirii economice mondiale iar exporturile ei suferă atunci când pieţele sale externe nu se extind. Problema este că lipsa de creştere a productivităţii în ultimii ani. Acest lucru se datorează faptului că în Italia puterea lobby-urilor este foarte mare şi în multe domenii nu prea există competiţie. Există monopoluri în domeniul serviciilor. Multe servicii sunt publice. O parte a pieţei muncii nu este deloc flexibilă. Există oligopoluri, care limitează accesul. Firmele mici au dificultăţi să intre pe aceste pieţe. Sectorul bancar nu este competitiv. E foarte greu pentru firmele tinere să aibă acces la finanţe, la credite şi să crească. Toate companiile mari care blochează intrarea în anumite domenii. Există bariere şi în unele profesii precum cea de avocat. Dacă nu eşti un insider nu ai acces chiar dacă eşti bun.  

Paolo Manasse este profesor de economie la Universitatea Bologna.