De ce au fost reluate negocierile pentru Transnistria

Noul preşedinte ales al Transnistriei, Evgheni Şevciuc, fost preşedinte al sovietului suprem de la Tiraspol, l-a învins pe "candidatul Moscovei", dar vrea o relaţie bună cu Kremlinul.

Deşi nu este chiar omul susţinut în alegeri de Moscova, noul lider de la Tiraspol rămâne în perimetrul influenţei Rusiei. Pe de altă parte, în timp ce Chişinăul mobiliza sprijinul internaţional necesar pentru reluarea negocierilor asupra statutului republicii separatiste, Transnistria s-a apropiat de la sine de UE, care este principala sa destinație de export.

Articol din ediţia nr. 25 a FP România, din 14 noiembrie la toate chioşcurile.

După mai multe runde de consultări, în septembrie 2011, la Moscova, părțile au decis reluarea în formatul 5+2 a negocierilor oficiale privind reglementarea conflictului transnistrean. Negocierile au fost suspendate în 2006 la inițiativa Tiraspolului și indirect a Moscovei, la scurt timp după introducerea noului regim vamal între Ucraina și Republica Moldova – prin care exportatorii din Transnistria erau obligați să se înregistreze la Chișinău, în lipsa ștampilei vamale moldovenești introducerea în Ucraina a mărfurilor din Transnistria fiind oprită.

Totodată, decizia de a se retrage de la masa negocierilor a fost reacția la defășurarea aproape simultană a Misiunii UE de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina. Posibila reluare a negocierilor după șase ani are o dublă semnificație. În 2006, Tiraspolul și Moscova au calificat acțiunile Moldovei și Ucrainei drept „blocadǎ economică”, cu implicații umanitare severe asupra populației din Transnistria. În 2011, însă, UE este principala destinație pentru exporturile Transnistriei. Aproximativ 700 de agenți economici din regiunea separatistă sunt înregistrați la Chișinău și profită din plin de pe urma preferințelor comerciale acordate unilateral Moldovei de cǎtre UE.

Așadar, negocierile vor fi reluate în condițiile în care regimul vamal instituit ȋn 2006 este în vigoare, misiunea UE își continuă activitatea la frontieră, iar Transnistria este mai dependentă de piața europeană.

Un alt aspect important este reușita diplomației de la Chișinău ȋn mobilizarea sprijinului internațional în perioada 2009-2011 pentru reluarea negocierilor. Procesul de negociere deschide tehnic perspectiva adoptării unor decizii oficiale în formatul 5+2, lucru imposibil în cadrul consultărilor informale purtate în ultimii doi ani. De asemenea, procesul oferă posibilitatea intensificării dialogului între Chișinău și Tiraspol pe diverse paliere.

Însă negocierile oficiale au șanse infime să genereze o soluție durabilă fără evoluții complementare pe ambele maluri ale Nistrului. În absența progreselor palpabile pe calea integrării europene a Moldovei, liberalizării graduale ȋn Transnistria și reconectării multidimensionale a celor două societăți, reintegrarea sustenabilă a Moldovei nu este fezabilă. Nici impactul factorilor externi nu poate fi exclus dintr-o schemă funcțională pentru reunificarea țării.

Factorul rusesc în Moldova

Deși în ultimii ani UE și-a sporit vizibil prezența în Moldova și s-a implicat mai activ în dosarul transnistrean, Rusia rămâne în continuare un actor cu potențial obstrucționist semnificativ. Aparent, Rusia a jucat în 2010 și 2011 un rol constructiv. Presiunile Moscovei asupra liderului de la Tiraspol, soldate cu decizia de a relua negocierile oficiale, sunt deseori invocate pentru a confirma atitudinea benignă a Rusiei. Însă, la o privire mai atentă, poziția Rusiei față de Moldova și conflictul transnistrean nu a suferit mutații radicale.

Moscova a încercat în 2009 și 2010 să formeze în Moldova coaliții de guvernare care să fie mai receptive la interesele Rusiei. În 2010, Kremlinul a indicat problema tranziției de putere incomplete în Moldova drept cauza care impiedică reluarea negocierilor oficiale în formatul 5+2. A acționat, de asemenea, pentru a vulnerabiliza guvernul de la Chișinău restricționând temporar accesul pe piața rusă pentru vinurile, legumele și fructele din Moldova.

Rusia a continuat să ofere sprijin financiar și politic Transnistriei, să insiste asupra prezenței militare în regiune până la soluționarea conflictului și să trateze „planul Kozak” ca pe un document de la care părțile trebuie să pornească discuțiile. Nu în ultimul rând, preocuparea Rusiei pentru relansarea negocierilor ȋn cazul Transnistriei era ghidată de dorința de operaționalizare rapidă a Comitetului politic și de securitate UE-Rusia la nivel ministerial prevăzut în Memorandumul de la Meseberg și mai puțin de intenția de a realiza „progrese tangibile” în procesul de soluționare a conflictului transnistrean. 

Hǎrțuirea lui Smirnov

Presiunile exercitate de Moscova asupra liderului separatist de la Tiraspol nu sunt o inovație în politica Kremlinului față de enclavele separatiste pro-ruse. În 2004, Rusia a introdus blocada economică împotriva Abhaziei după „alegerile prezidențiale” ȋn urma cǎrora favoritul Moscovei a fost devansat de candidatul opoziției.

În Osetia de Sud, Rusia a recurs la presiuni substanțiale pentru a-l descuraja pe Eduard Kokoitî sǎ mai candideze la funcția de ”președinte” și sǎ-l sprijine pe candidatul Kremlinului la „alegerile” din noiembrie 2011. Anchetele penale pornite împotriva familiei Smirnov în Rusia și susținerea de cǎtre Moscova a șefului „legislativului” de la Tiraspol, Anatoli Kaminski, în cursa „prezidențială” în 2011 se ȋnscriu în aceeași logică. De fiecare dată, Rusia a urmărit să limiteze autonomia liderilor separatiști în raporturile cu Moscova și să exercite un control mai riguros asupra fondurilor injectate în regiuni.

Stanislav Secrieru este cercetător la Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice, expert pe spaţiul post-sovietic.