De ce managementul profesionist al companiilor de stat poate fi o alternativă viabilă la privatizare

Modelul tradiţional de privatizare prin care se vând pachete majoritare sau minoritare de acţiuni la diverse întreprinderi de stat este depăşit. Tot mai multe ţări operează fonduri suverane de investiţii, care investesc atât în companii de stat, cât şi în companii listate la diverse burse. Astfel statul poate obţine ambele beneficii principale care reies în urma unei privatizări – transfer de cunoştinţe şi bani mai mulţi l

Articol din ediția nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.

Din orice unghi aş încerca să analizez privatizările din România, ajung la acelaşi numitor comun: percepţia generalizată de corupţie, incompetenţă, ineficienţă şi controversă. Sunt, evident, şi exemple de succes, privatizarea Dacia fiind un exemplu clar, însă par prea puţine pentru a contracara percepţia în general negativă asociată cu procesul de privatizare de la noi.

Aşadar, având în vedere „succesul” privatizărilor din trecut, în ce măsură este privatizarea activelor care au mai rămas o soluţie viabilă pentru eficientizarea acestora şi pentru creşterea veniturilor bugetare?

Modelul tradiţional de privatizare prin care se vând pachete majoritare sau minoritare de acţiuni la diverse întreprinderi de stat este depăşit. La apogeul popularităţii acestui model - în anii ‘90, când Consensul de la Washington era în vogă, acceptat şi promovat de către majoritatea economiştilor de prestigiu -, România ar fi putut câştiga foarte mult din diversele privatizări. Dacă fiecare privatizare importantă ar fi fost implementată precum privatizarea Dacia, iar veniturile obţinute din aceste privatizări erau investite în domenii care ar fi trebuit să fie prioritare - ca educaţie, sănătate, infrastructură -, România ar fi arătat cu totul altfel astăzi. Am pierdut trenul respectiv şi întrebarea naturală e ce putem face să nu mai pierdem şi trenul următor. 

Criza financiară, economică şi politică care a cutremurat lumea întreagă în ultimii 4-5 ani a condus la formarea unei noii paradigme legate de rolul statului în economie. Oricât de multe avantaje ar avea piaţă liberă, criză a dovedit şi limitele acesteia când este lăsată nereglementată. Guvernele multor ţări – ca SUA şi Germania, Emiratele Arabe Unite sau Marea Britanie, Grecia ori Kazahstan şi China – şi-au reafirmat importanţa, impunându-se prin măsuri radicale în aceste vremuri cu adevărat turbulente. 

Pe lângă pomparea masivă de capital în economie de către guverne precum cel american şi britanic, rolul crescând al statului în economie este evident şi prin alte modalităţi. Spre exemplu, din ce în ce mai multe ţări operează fonduri suverane de investiţii, care investesc atât în companii de stat, cât şi în companii listate la diverse burse. Aceste fonduri sunt controlate de guvernele statelor respective şi au sub administrare active de peste 3.500 de miliarde de dolari. Doar două exemple: Fondul Guvernamental de Pensii al Norvegiei are o valoare de 550 de miliarde USD, iar  China Investment Company deţine active în valoare de 332,4 de miliarde USD. 

Aşadar, în condiţiile în care rolul statului în economie creşte, ce model ar trebui să adopte România pentru a evită greşelile trecutului şi a se îndreptă cu succes spre viitor? Cred că sunt două direcţii principale înspre care ar trebui să ne îndreptăm. În primul rând, cred că este esenţială crearea unui fond suveran de investiţii sau transformarea Fondului Naţional de Dezvoltare într-un asemenea fond. Acest fond ar urma să aibă un management profesionist şi nu politic, management cu indicatori de performanţă foarte bine specificaţi şi recompensat pe măsura performanţelor obţinute. Modelul Franklin Templeton Investments de la Fondul Proprietatea ar putea servi că un punct bun de plecare în această direcţie.

În al doilea rând, consider că, în loc de privatizarea propriu-zisă a companiilor de stat rămase, România ar putea beneficia mai mult de implementarea unui management profesionist în aceste companii -  şi din nou, independent de politic -, care să funcţioneze pe bază unor principii de performanţă clar stabilite şi cu un sistem de recompense şi penalizări aferente. În acest fel, statul poate obţine ambele beneficii principale care reies în urma unei privatizări – transfer de cunoştinţe şi bani mai mulţi la buget, urmare a eficientizării acestor întreprinderi –, fără a renunţa însă la statutul de proprietar.

Într-adevăr, în condiţiile în care bătălia pe resurse este tot mai mare, nu ştiu dacă ar fi tocmai înţelept să privatizăm fie şi parţial, activele importante rămase. Evident, aceste propuneri pot fi uşor atacate cu argumentul „păi, în România asta nu va funcţiona niciodată, din cauza corupţiei”. Dacă nu încercăm să depăşim însă mentalitatea că „la noi nu se poate, noi suntem prea corupţi”, doar noi avem de pierdut.

Cred că acest model de implementare a unui management profesionist în companiile de stat din România poate fi un real succes, atâta vreme cât 1) contractele sunt foarte clare în ceea ce priveşte indicatorii de performanţă pe care acest management trebuie să-i îndeplinească, 2) politicul înţelege să lase acest management profesionist să-şi facă treaba şi 3) noi toţi facem un efort concertat să ne debarasăm de acest blestem al corupţiei şi să abordăm în mod pragmatic oportunităţile care se ivesc în viitor. 

Radu Tatucu este absolvent al masterului în politici publice de la Harvard John F. Kennedy School of Government, şi anul acesta începe un master în administrarea afacerilor la London Business School. Este preşedinte al Global Romanian Society of Young Professionals.