Ce mai înseamnă să fii francez

Franţa este principalul stat care se opune aderării României la Schengen

În Franţa, discuţiile despre identitatea naţională merg de la arborarea drapelului pe case până la intonarea imnului în clase. Mulţi francezi cred că guvernul vrea să le abată astfel atenţia, măcar pentru o vreme, de la discuţiile privind serioasele probleme economice şi sociale cu care se confruntă ţara. Mai mult, într-o perioadă de criză, se riscă ştergerea frontierei dintre patriotism şi naţionalism.

Articol din ediţia nr. 19 a FP România (noiembrie/ decembrie). Detalii ilustrate:  Sumarul,  Nota editorilor, Coperta ediției nr. 19.

Ce înseamnă să fii francez? În urmă cu câteva luni, întrebarea a răsunat de mii de ori în Hexagon, a fost pusă la radio şi televiziune, citită în ziare şi în reviste, rostită cu patos sau în zeflemea în dezbateri publice, a dat naştere la nenumărate comentarii. De ce? Pentru că Eric Besson, ministru al Imigraţiei, Integrării şi Identităţii Naţionale, transfug socialist în partidul lui Nicolas Sarkozy, a simţit că e momentul să o pună. Guvernul de la Paris  a organizat o uriaşă dezbatere publică în care toţi francezii erau chemaţi să spună ce înseamnă pentru ei să fie... ceea ce sunt.

Înainte ca dezbaterile propriu-zise să fie organizate de prefecturi, cum ceruse guvernul, presa a explodat. Cele mai multe articole nu răspundeau la fondul problemei puse de guvern, ci puneau în cauză discuţia în sine. Dreapta o apăra, stânga o contesta. Mulţi nici nu au vrut să se pronunţe asupra dezbaterii, considerând că o luare de poziţie, chiar şi contrară, nu ar face decât să legitimeze acţiunea guvernului, a ministrului Besson şi a lui Nicolas Sarkozy.

Care au fost argumentele? Istoricul Max Gallo, un apropiat al preşedintelui francez, saluta ideea: „Europa se confruntă cu mutaţii demografice din cauza imigraţiei. Pentru a reuşi integrarea imigranţilor, identitatea trebuie dezbătută, fără rasism şi xenofobie”. Pentru socialistul Michel Rocard, fost prim-ministru în timpul preşedinţiei lui Francois Mitterand, dezbaterea a fost însă de-a dreptul „imbecilă. Franţa nu are nevoie de o asemenea discuţie, deoarece este una dintre ţările occidentale cu identitatea cea mai bine structurată”.

Evident ca la o astfel de întrebare delicată, derapajele nu au putut fi evitate. „Naţionalitatea franceză a fost atribuită prea uşor şi oricui. Franţa a devenit o colonie a Africii”. Sau: „ar trebui organizat un referendum pe chestiunea islamizării rapide a societăţii”. Toate aceste fraze au fost auzite în timpul numeroaselor întâlniri publice. A existat chiar şi un scandal când un primar UMP (partidul care l-a adus la putere pe Nicolas Sarkozy) dintr-un sat a declarat: „Sunt zece milioane de străini deja în Franţa. Zece milioane pe care îi plătim ca să nu facă nimic. Trebuie să reacţionăm”. Până la urmă, dezbaterile pe tema identităţii naţionale au fost un eşec, pe care guvernul francez, cu jumătate de gura, l-a recunoscut.  Fostul prim-ministru Jean-Pierre Raffarin, membru al partidului prezidenţial, spunea şi el că nu identitatea, ci „unitatea naţională” ar trebui să fie în dezbatere.

Au francezii o problemă de identitate naţională acum, mai mult decât înainte? Greu de spus. Identitatea este un concept aflat în continuă evoluţie. Acum 200 de ani, francezii erau monarhişti şi credincioşi, acum sunt republicani şi laici. Acum 60 de ani Franţa era o ţară cu colonii, acum este un stat care şi-a deschis porţile către cetăţenii din fostele colonii. Există probleme cu integrarea unor imigranţi sau a copiiilor acestora în Franţa, dar există astfel de probleme şi în alte state europene, care nu funcţionează după modelul republican al Hexagonului. Stabilirea unei identităţi naţionale formale, eliberarea unui certificat de „bun francez” ar fi rezolvat aceste probleme? Cu siguranţă, nu.

Nu înseamnă că discuţia e inutilă. Orice om are o sumedenie de identităţi despre care se poate vorbi. Dificultatea apare când dezbaterea e organizată de guvern şi, mai ales în Franţa, de acest guvern. Sigur, patria este una dintre valorile tradiţionale cele mai evidente ale dreptei, dar Nicolas Sarkozy şi echipa lui se află la originea multor dezbateri controversate: cea privind laicitatea „pozitivă”,  o alta despre interzicerea vălului islamic integral în spaţii publice sau, recent, legea privind retragerea cetăţeniei franceze pentru ucigaşii de poliţişti care sunt francezi de mai puţin de zece ani (de parcă un individ care se pregăteşte să omoare un agent de ordine va avea vreo ezitare din cauza ameninţării că îşi va pierde cetăţenia). Pe acest fond, discuţiile despre identitatea naţională, care iau diferite forme, de la arborarea drapelului pe case până la intonarea imnului în clase, i-au facut pe mulţi francezi să creadă că altele sunt motivaţiile guvernului, că există ceva suspect în spatele dezbaterilor. Să fie dorinţa de a muta atenţia, măcar pentru o vreme, de la discuţiile privind serioasele probleme economice şi sociale cu care se confruntă Franţa? Să fie încercarea de a identifica ţapi ispăşitori pentru eşecul unor politici care vor fi decontate la viitoarele alegeri? Sau să fie idei lansate în numele unor valori şi principii în care o serie de oameni politici se simt angajaţi?

Probabil că răspunsul cuprinde puţin câte fiecare din aceste elemente. Dar, într-o perioadă de criză, astfel de discuţii riscă să şteargă frontiera dintre patriotism şi naţionalism şi ar fi grav, pentru că, dacă „patriotismul este dragostea faţă de ai tai, naţionalismul este ura faţă de ceilalţi”, după cum spunea Romain Gary. Un scriitor de la care, de altfel, ar fi fost interesant să aflăm răspunsul la întrebarea „ce înseamnă să fii francez?” pentru că era un polonez, născut la Vilnius, din părinţi evrei. Şi, în acelaşi timp, unicul dublu laureat al premiului Goncourt, cel mai important premiu literar francez.

 Luca Niculescu este redactor-şef al Radio France Internationale România.