Cu ce greutăţi se confruntă Libia post-Gaddafi

Chiar şi după scrutinul de la începutul acestei luni, în Libia post-Gaddafi tendinţele centrifuge ale regiunilor, rivalităţile dintre arabi şi berberi şi arbitrariul miliţiilor coexistă cu speranţele investite în primele alegeri cu adevărat libere. Pe termen lung, miza este reconstruirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului. Corespondenţă FP.

Articol din ediţia nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.

Capitalele. Foarte mult timp nu am văzut – şi asta la câteva luni bune după schimbarea de regim –poliţişti care să dirijeze circulaţia. Revelator pentru funcţionabilitatea instituţiilor este faptul că sediul guvernului a fost asediat, cel puţin o dată, de miliţii. Preşedintele a fost şi el atacat. Mai mult, o miliţie aflată la 300 de km de Tripoli a reuşit nu doar să deplaseze, la vedere, unităţi întregi în capitală, dar şi două tancuri, pentru ca mai apoi să ocupe aeroportul. Timp de două zile, forţele guvernamentale nu au fost în stare să-l elibereze.

A fost nevoie să vină o altă miliţie, care eliberase iniţial acea zonă, pentru a-i împinge pe agresori afară din aeroport. Este un exemplu care expune slăbiciunea de fond a instituţiilor centrale. În consecinţă, pentru instituţiile centrale libiene definiţia weberiană a monopolului violenţei este cel puţin incompletă. Parţial, ce vedem astăzi în Libia mă trimite cu gândul la Evul Mediu european, în care anumite cetăţi erau destul de puternice, chiar în raport cu centrul. Spre exemplu, Misrata este un oraş puternic, inclusiv comercial, cu mare legitimitate pe fondul revoluţiei.

Slăbiciunile statului. În Libia, în primul rând este de reconstruit încrederea în autorităţi, în instituţii formale. Libianul de rând nu are niciun motiv să aibă încredere în instituţii, în virtutea anilor în care acestea erau opresive, cu rol de control şi prezervare a statu-quo-ului, nu erau proiectate să fie în slujba cetăţeanului.

Sigur, să nu uităm că statul libian este slab şi din cauza regimului Gaddafi. Timp de zeci de ani statul libian a operat sub şarada mitului conducerii populare, o conducere a maselor, sub oblăduirea unui ghid. O ficţiune care slăbea statul, bazându-se mai mult pe un control social. Practic, relaţiile dintre Tripoli şi provincii erau reglate prin înţelegeri între Gaddafi personal şi liderii locali. Se cumpărau şi se menţineau anumite loialităţi prin intermediul unor privilegii. Un libian îmi spunea că Banca Centrală importa anual un număr de maşini la preţuri subvenţionate, astfel încât dacă o maşină costa 20.000 de euro, el putea să o achiziţioneze cu 6.000 de euro, într-o anumită schemă de răsplătire a loialităţii. Sigur, cu cât avansai în ierarhie, cu atât aveai acces la şi mai multe privilegii şi recompense.

Pe de altă parte, aparatul formal de securitate este şi el foarte slab. Probabil că Gaddafi s-a uitat foarte atent la alte situaţii, chiar şi din Europa de Est, unde a putut să observe, din perspectiva unui dictator, că nu poate conta foarte mult pe armată. De aceea a ales să se bazeze pe unităţi speciale, construite pe baza unui alt tip de loialitate decât armatele largi, populare, naţionale. Armata, ca şi multe alte instituţii din Libia, se află în reconstrucţie.

Ghioceii democraţiei. Autoritatea Electorală Libiană este o instituţie constituită cu trei luni în urmă, care şi-a dezvoltat filialele regionale şi care, cu asistenţă internaţională, a reuşit să deruleze în timp record trei operaţiuni separate: constituirea administraţiei electorale, înregistrarea alegătorilor, înregistrarea candidaţilor. Operaţiuni derulate simultan, în condiţii dificile, în contextul în care marea majoritate a celor care lucrează pentru această instituţie sunt revoluţionari voluntari. Am discutat cu mulţi dintre ei – fără să fie neapărat idealişti, sunt oameni care vor să participe la construcţia instituţiilor ţării.

Partajarea puterii. Spre deosebire de Irak, libienii au înţeles mult mai repede că soluţia post-Gaddafi este conturarea unui algoritm de împărţire a puterii. Dacă ne uităm la compoziţia Consiliului Naţional de Tranziţie vedem existenţa unui astfel de algoritm, ceea ce denotă o preocupare chiar din timpul războiului de a extinde această reprezentativitate şi legitimitate. Spre meritul său, a reuşit să facă acest lucru cooptând lideri din diverse regiuni. Ministrul Apărării este din Zintan, o zona din Vest care a avut un rol proeminent în revoluţie. Ministrul de Interne este dat de un oraş din est. Există permanent această preocupare şi deja vorbim de un exerciţiu al compromisului şi al partajării puterii.

Vor câştiga islamiştii? Există şi în Libia teama că islamiştii vor fi marii câştigători, aşa cum s-a întâmplat în Egipt sau Tunisia – unde explicaţia propulsării forţelor islamiste ţine în principal de fragmentarea grupărilor laice şi liberale. Dacă ne uităm la primul tur al alegerilor prezidenţiale din Egipt, marea majoritate a votului a fost în favoarea candidaţilor laici şi liberali. Dar sistemul electoral libian este aparte.

Din cei 200 de parlamentari aleşi pe 7 iulie, 120 ajung pe locuri rezervate candidaţilor independenţi. Doar 80 dintre ele vor fi locuri ocupate de partide. Este rezultatul unui compromis între forţele libiene. Însă cei 120 de independenţi vor fi cel mai probabil personalităţi cu puternică legitimitate locală. Asta este problema tuturor alegerilor fondatoare în perioadele post-autoritare de tranziţie spre democraţie. Alegerile în astfel de situaţii sunt întotdeauna momente cu un grad emoţional foarte ridicat. Un exerciţiu nou, cu ample aşteptări şi speranţe investite. Primele alegeri pot să fie realmente o sabie cu două tăişuri: fie duc la adâncirea clivajelor şi a polarizărilor deja existente în societate sau sunt modalitaţi prin care se creează o nouă legitimitate.

Sigur, realitatea incontestabilă este că există încredere în islamişti şi tentaţia unui refugiu în identitatea religioasă conservatoare. Pe de altă parte, libienii vor să se manifeste ca cetăţeni. Îmi amintesc de un episod povestit de unul dintre colegii mei arabi care a mers pentru rugăciunea de vineri la una dintre moscheile din Tripoli. Imamul de acolo a spus că alegerile sunt interzise şi că populaţia nu ar trebui să participe. Imediat, cea mai mare parte dintre credincioşii care se aflau acolo s-au ridicat strigând – „Nu ai niciun drept să faci astfel de aprecieri,” şi au părăsit moscheea.

Un teritoriu al miliţiilor? Ceea ce poate fi îngrijorător şi ne poate aduce aminte de Irak este toată această pleiadă de miliţii – peste 200 de brigăzi revoluţionare, care au operat separat în timpul conflictului. Cele din Est, într-o mare măsură, s-au aflat sub coordonare din Benghazi. Acestea sunt operaţionale astăzi chiar şi în Tripoli. Există check point-uri şi practic la orice oră din zi poţi vedea miliţii care se deplasează dintr-o parte în alta.

Un aspect pozitiv, cu anumite rezerve, este că o parte din liderii acestor miliţii s-au înregistrat drept candidaţi în alegeri. Este un lucru bun, în măsura în care aceşti foşti lideri de miliţii – care se bucură de legitimitatea combatanţilor ce au participat direct la răsturnarea fostului regim – ar renunţa la calea armelor. Dar rămâne o legătură incontestabilă între miliţii şi cei care au apucat pe calea politică.

Întrebarea este cum se vor comporta după alegeri. Vor face recurs la miliţii pentru a arăta că sunt relevanţi în continuare? Cum s-a întâmplat în Irak? Acolo s-a putut observa clar că în momentul în care se ajungea la un impas în negocierile pentru formarea guvernului sau în dezbaterea diverselor legi organice, discuţia avea reverberaţii dincolo de Parlament.

Aproape fiecare formaţiune care avea o miliţie în spate făcea recurs la aceasta pentru a exercita presiune în stradă şi pentru a arată că trebuie să fie ascultată în aceste negocieri. De cele mai multe ori, presiunea în stradă însemna civili morţi, victime în rândul comunităţilor. Este o formă pervertită a democraţiei reprezentative, care tocmai asta încearcă, să rezolve orice tensiune în parlament, prin dezbateri şi negocieri. Când ai adevărate arsenale pe străzi şi o multitudine de armate personale sau locale totul este impredictibil.

Filon Morar este diplomat de carieră. După misiuni similare în Georgia, în prezent este Head of Field Office, UN Electoral Support Team (UNSMIL).