Cât de funcţionale sunt regiunile de dezvoltare ale României?

Punerea întregului sistem teritorial-administrativ pe o nouă bază, cu opt regiuni, cu respectarea principiului subsidiarității poate aduce performanțe economice, sociale și culturale reale. Şi reprezentarea mai bună în spațiul UE se rezolvă astfel de la sine.

Articol din dosarul "Reprezentarea Ţinutului Românesc la Bruxelles" din FP România nr.23 (iulie/ august 2011), din 11 iulie la toate standurile de presă

Întrebarea e funcționale pentru ce? Pentru dezvoltare economică, pentru administrare eficientă? Cele opt regiuni de dezvoltare propuse în 1997 și instituite în 1998 prin legea 151, în urma unei ample fundamentări de specialitate și a unei discuții publice extinse, nu au încă statut administrativ, precum județele sau comunele și orașele. În pofida acestui fapt ele joacă deja un rol în absorția fondurilor structurale. Este clar însă că nu simplul lor contur duce la performanță în domeniu. Accesarea fondurilor europene și mai ales implementarea proiectelor pentru a reduce decalajele de dezvoltare ar putea, desigur, să fie facilitate prin transformare lor în unități administrative.

În clipa de față consiliile de dezvoltare regională sunt formate din reprezenanți ai județelor componente. În aceste condiții aceștia susțin mai bine județele de care aparțin în inițiative și în negocieri decâ regiunea în ansamblu. În plus, la fel de importante ca şi decupjele regionale sunt instituțiile aferente politicilor în domeniu – Consilii de dezvoltare regională, agenții de dezvoltare regională. În momentul în care vrei să faci schimbări în sistemul administrativ-teritorial trebuie să vezi, simultan, efectul de contur de regiune și pe cel de sistem instituțional.

Cert este că actualele regiuni de dezvoltare oferă un înalt potențial de eficiență economică și socială – sunt de mărime apropiată, cu accesibilitate sporită de la periferie spre centru prin forma lor circulară, sunt mai omogene decât regiunile istorice, dar purtând fiecare dintre ele marca unei astfel de regiuni (cu excepţia regiunii Sud-Est care reuneşte judeţe din zona Dunărea de Jos), având fiecare un pol urban de creştere etc. Numărul mediu de locuitori pe regiune este, formal vorbind, în prezent, de apoximativ 2,7 milioane de persoane, apropiat de cazul Italiei şi al Franţei. Recensământul din acest an va indica, foarte probabil, o populaţie a ţării apopiată de 19 milioane în locul celor 21,5 anunţate în prezent. În consecinţă, dimensiunea medie a regiunilor se va reduce foarte mult, undeva la 2,4 milioane.

Dar judeţele?

Acestea au, în mai mare măsură decât regiunile de dezvoltare, omogenitate social-economică și marcă identitară proprie, în pofida transformărilor pe care le-au suferit la diferite reforme administrative. În sistemul de clasificare al UE ele au rangul 3 (NUTS3, spre deosebire de regiunile de dezvoltare care sunt de tip NUTS2). Administraţia care a apărut la nivelul lor, însă, este stufoasă, costisitoare.

În prezent sunt vehiculate două variante legate de soarta administrativă a județelor – fie eliminare completă a statutului lor administrativ, fie menținerea acestuia însoțită de instituirea administrativă a regiunilor de dezvoltare. Soluția de principiu este, cred, cea care ia serios în seamă principiul subsidiarității: fiecărui nivel administrativ - regiune de dezvoltare, județ, comună sau oraș - să-i fie alocat rolul potrivit nivelului teritorial. Ideea că numai regiunea sau numai judeţul rezolvă problemele de dezvoltare regională este nerealistă.

Toate cele 27 de țări din UE au instituite toate cele trei niveluri regionale (NUTS1, NUTS2, NUTS3), iar 14 dintre acestea au acordat statut administrativ la cel puțin două dintre categoriile de unități regionale. Județele pot fi și funcționale economic, social și cultural dacă administrația lor va fi masiv redusă prin alocarea unor funcțiuni specifice limitate.

Statisticile publice vor trebui să fie publicate în continuare de către Institutul Național de Statistică la ambele niveluri. Există o serie de disparități intraregionale care nu pot fi depășite decât prin proiecte care iau în seamă date disponiblie și la nivel de județ. Indiferent cum va evolua discuția pe statutul administrativ al unităților regionale și acest aspect de raportare statistică  județeană și regională.

Prof. dr. Dumitru Sandu predă la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti. A scris lucrări precum Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în Romania (1996) sau Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie (Polirom, 2005).