Cum a devenit Turcia o putere regională

Artizanul noii emergenţe regionale a Turciei, ministrul de externe Ahmet Davutoglu participă la Reuniunea anuală a diplomaţiei române de la Bucureşti ca invitat special. Occidentul speră că Turcia de astăzi va deveni un model pentru viitorul statelor din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii cuprinse de valul mişcărilor revoluţionare. Dar cum se vede de la Ankara rolul pe care Turcia îl exercită de ceva timp în regiunile adiacente e

FP România: O componentă centrală a politicii externe turceşti de astăzi este recent descoperita identitate neo-otomană. Ce înseamnă în practică această nouă viziune pentru politicile Turciei din vecinătatea apropiată?
Ahmet Davutoglu: Mulţi folosesc termenul de neo-otomanism pentru a defini politicile Turciei faţă de propria sa vecinătate. Totuşi, asta nu este decât o reflexie a noii viziuni din politica externă care are ca obiective pacea, stabilitatea şi prosperitatea regională. De fapt, nu este decât o consecinţă a redescoperirii potenţialului de cooperare între ţări ce împărtăşesc o istorie şi o cultură comună.

La sfârşitul Războiului Rece, Turcia s-a aflat în epicentrul unui nou decor geopolitic, care conţinea multe oportunităţi dar şi multe riscuri, cu reverberaţii globale. Pentru a se adapta la transformările din sistemul internaţional şi pentru a avea un impact global pozitiv, Turcia a iniţiat o politică externă proactivă şi multifaţetată, cu scopul de a schimba destinul său şi al ţărilor din apropiere, pentru a crea un cordon de stabilitate şi succes în regiunea învecinată.

În această logică, Orientul Mijlociu, Balcanii şi Caucazul au devenit puncte primare de interes pentru politica externă a Turciei. Acesta a fost un obiectiv important pentru noi. Conflictele, tensiunile şi provocările din aceste regiuni au un impact direct asupra Turciei. Mai mult, nimeni nu poate nega legăturile noastre unice cu aceste ţări, de care suntem legaţi printr-o lungă istorie comună şi de perspectiva unui viitor comun şi mai îndelungat. De aceea este natural ca Turcia să fie interesată de ceea ce se întâmplă în aceste regiuni şi să încerce să aducă o contribuţie pozitivă pentru pacea, stabilitatea şi bunăstarea lor.

În această privinţă Turcia a asistat la construcţia tuturor iniţiativelor regionale pozitive şi, atunci când a fost nevoie, s-a aflat în prim planul unor proiecte menite să creeze un mediu prosper şi paşnic, care să-i permită atingerea potenţialului său. În ultimii ani am acţionat conform acestor obiective. Prin noi mecanisme de cooperare, cum este Consiliul de Cooperare Strategică la Nivel Înalt, am încurajat o puternică dinamică a cooperării ce creează o identitate regională comună şi pozitivă, şi care, în schimb, scade exponenţial potenţialul de conflict din zonă. De asemenea, am semnat acorduri comerciale şi am ridicat vizele pentru multe state din regiune.

La fel, încercăm să folosim raporturile pozitive pe care le avem cu statele aflate în diferite conflicte regionale pentru a facilita pacea şi reconcilierea, pentru a-i ajuta să iniţieze dialoguri constructive şi să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică. Abordarea noastră proactivă şi ideile creative în medierea conflictelor şi facilitarea dialogului au produs rezultate pozitive în mai multe crize din Orientul Mijlociu şi din Balcani.

În concluzie, în lumea globalizată de astăzi, unde interdependenţele dintre ţări cresc rapid şi toate ţările sunt afectate de instabilităţile din alte state, politicile regionale sunt cruciale pentru stabilitatea tuturor. Suntem convinşi că eforturile noastre vor contribui la o nouă perioadă de dezvoltare paşnică a regiunii noastre. Cu acest lucru în minte vom încerca să ne dezvoltăm relaţiile cu ţările din regiune cu o şi mai mare rapiditate.

Pentru o lungă perioadă, relaţia Turciei cu Israelul poate fi considerată specială. Care sunt cauzele răcirii relaţiilor dintre acestea?
Poporul evreu şi cel turc sunt legate de o experienţă comună care precede crearea statului Israel. Totuşi, dezvoltările negative ale procesului de pace din Orientul Mijlociu au condus la fluctuaţii ale relaţiei noastre recente. Incapacitatea guvernului israelian de a urma politici care să sporească pacea şi stabilitatea regională a avut repercusiuni negative asupra relaţiilor bilaterale.

În timp ce condamnă politicile greşite ale Israelului într-o manieră sinceră şi deschisă, Turcia este conştientă că Israelul va fi una din ţările care vor beneficia cel mai mult de o pace durabilă în regiune. Critica noastră asupra crizei din Gaza se îndreaptă înspre tragedia umanitară îndurată de un milion şi jumătate de palestinieni. Rănile provocate de această tragedie ar trebui vindecate cât mai repede. Pentru a crea o economie sustenabilă, palestinienii trebuie să fie capabili să-şi exporte produsele iar restricţiile asupra libertăţii de mişcare trebuie ridicate.

Cu acest obiectiv, societatea civilă reprezentând 30 de ţări a organizat un convoi umanitar anul trecut pentru a oferi asistenţă populaţiei sărace din Fâşia Gaza. Cu toate astea, atacul isralian asupra convoiului compus din activişti din 30 de ţări, în apele internaţionale, pe 31 mai 2010, care a condus la moartea a 9 civili şi la rănirea altora, a agravat starea relaţiilor dintre ţările noastre.

IDF a ucis cetăţeni ai unei ţări prietene. În ciuda acestui fapt şi contrar practicilor din relatiile internaţionale, Israelul continuă să refuze cererea legitimă a Turciei de a-şi prezenta „scuze publice” şi „compensaţii”. Turcia şi-ar dori să-şi menţină relaţiile cu Israelul şi, de îndată ce aşteptările noastre vor fi satisfăcute, vom normaliza relaţiile bilaterale. Totuşi, este adevărat că nu ne putem preface că nimic nu s-a întâmplat. Dacă Israelul ţine la relaţia sa cu Turcia, ar trebui să acţioneze în consecinţă.

Politicile intransigente ale guvernului israelian faţă de procesul de pace nu numai că atrag criticile comunităţii internaţionale, dar fac, de asemenea, un mare deserviciu intereselor poporului israelian.

Cât de viciată este relaţia cu Europa în acest moment, când entuziasmul pentru extinderea Uniunii a scăzut? Care sunt principalele coordonate ale acestei relaţii convulsive?

În lumea în continuă schimbare de astăzi, Uniunea Europeană este confruntată cu o provocare istorică. Trebuie să-şi găsească un rol în viitoarea ordine mondială. O Europă puternică este o necesitate stringentă. Iar pentru asta este nevoie de un leadership politic puternic, de analiză strategică şi de acţiune coordonată. UE trebuie să îşi menţină dinamismul pentru a putea răspunde la provocările prezente şi viitoare. Procesul de extindere a contribuit la pacea, stabilitatea şi prosperitatea continentului, servind astfel obiectivele strategice ale UE. De fapt, Consiliul Afaceri Generale al UE (CAGRE) a reiterat, pe 14 decembrie 2010, importanţa procesului de extindere şi şi-a reafirmat susţinerea pentru ca acest proces să continue. Aşa cum a subliniat şi Consiliul, intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona asigură că UE va continua să-şi urmeze agenda de extindere, în timp ce accelerează procesul integrator. De aceea, nici aşa numita „oboseală a extinderii”, nici criza financiară şi economică, nu trebuie lăsate să devină un nou pretext pentru blocarea procesului de lărgire. Uniunea Europeană a fost un magnet pentru ţările care doreau să devină membre. De aceea, o Uniune introvertită îşi va pierde puterea de atracţie şi îşi va diminua softpower-ul.

În acest context, problema extinderii şi accederea Turciei ar trebui văzute dintr-o perspectivă strategică şi nu printr-o lentilă extrem de îngustă şi exclusivă. Turcia are capacitatea de a ajuta Uniunea Europeană să obţină un rol mult mai important pe scena internaţională şi o va ajuta să-şi îndeplinească obiectivele interne şi externe. Integrarea în Uniunea Europeană este şi va rămâne obiectivul nostru strategic. Negocierile continuă iar obiectivul este integrarea în urma deciziei consensuale a tuturor membrilor UE. Totuşi, ritmul negocierilor cu UE nu corespunde cu nivelul de cooperare multi-dimensional între noi şi UE din cauza unor state membre. Cu toate astea, suntem dedicaţi acestui obiectiv, de aceea reformele politice şi procesul de negociere îşi vor urma cursul ireversibil. Procesul de negociere al Turciei trebuie urmat într-o manieră constructivă, vizionară, în paralel cu menţinerea angajamentului UE faţă de procesul de extindere.

În calitatea sa de nou stat membru, România poate înţelege mai bine importanţa strategică a procesului de extindere. Apreciem în mod deosebit abordarea constructivă a României în ceea ce priveşte procesul de integrare al Turciei.

Care este relaţia Turciei cu Statele Unite? În timpul Războiului Rece, alianţa dintre cele două ţări a fost vitală. Astăzi pare a fi mai mult un parteneriat tranzacţional, a la carte. Care obiective sunt comune şi care nu?
Turcia şi Statele Unite sunt aliaţi şi parteneri apropiaţi. Cele două ţări au ocupat un rol vital pentru asigurarea securităţii şi intereselor celeilalte timp de multe decenii. Am stat împreună în faţa multor provocări internaţionale. Este un parteneriat de importanţă fundamentală, bazat pe valori democratice comune şi pe o agendă regională şi globală care să producă schimbări pozitive pe scena internaţională. Mai mult, relaţiile turco-americane sunt unele din cele mai instituţionalizate relaţii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru a fost valabil şi în perioada ulterioară Războiului Rece.

Astăzi, probleme de pe agenda politicii externe a Turciei şi Statelor Unite, cum ar fi, Irakul, Afganistanul, Pakistanul, programul nuclear iranian, procesul de pace din Orientul Mijlociu, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Mediterana de Est, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului şi criza financiară globală fac acest parteneriat mai important decât oricând.

Preşedintele Obama a introdus termenul „parteneriat model” pentru a defini relaţiile dintre două state. Acest termen reflectă caracterul unic şi complex al relaţiilor turco-americane. Defineşte relaţia dintre o putere globală şi una regională care are capacitatea de a aduce o contribuţie pozitivă în afacerile internaţionale.

Ultimele evenimente din regiune şi dincolo de ea au subliniat importanţa cooperării turco-americane. Preşedintele Obama şi primul ministru Erdoğan, Secretarul de Stat Clinton şi cu mine am discutat mult despre evenimentele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Sunt momente când avem opinii divergente asupra unor chestiuni, dar obiectivul comun al cooperării turco-americane este mereu acelaşi: Să contribuim împreună la  eforturile de a aduce stabilitate, pace şi prosperitate în diferite părţi ale globului. De aceea relaţiile turco-americane sunt importante nu numai dintr-o perspectivă bilaterală, ci şi din una globală. Consolidăm parteneriatul nostru cu Statele Unite în toate aspectele sale. Pentru a aduce cooperarea economică, comercială şi investiţională la un nivel similar cu cea politico-strategică, am lansat un nou mecanism numit "Framework for Strategic Economic and Commercial Cooperation" (FSECC). Prima întrunire ministerială a FSECC a avut loc în octombrie 2010 la Washington. Următoarea va fi găzduită anul acesta de Turcia. În cadrul FSECC s-a creat şi un Consiliu de Afaceri a cărui primă întâlnire sperăm că va avea loc în lunile următoare.

Cum se pot explica idiosincraziile Turciei cu privire la prezenţa NATO în Marea Neagră?
Pacea şi stabilitatea în regiunea Mării Negre sunt obiective politice strategice ale Turciei. În conformitate cu această politică, atât perspectivele de securitate euro-atlantice cât şi interesele regionale comune oferă Turciei un cadru prin care să acţioneze în favoarea binelui comun. Fiind unul din cei mai vechi membrii ai NATO şi o ţară riverană Mării Negre, Turcia susţine procesul de extindere al NATO. Astăzi, trei state riverane Mării Negre sunt membre ale NATO şi alte trei au relaţii privilegiate cu NATO. De-a lungul anilor, Alianţa a facilitat dialogul politic şi cooperarea practică prin intermediul Consiliului NATO-Rusia, Comisia NATO-Georgia şi NATO-Ucraina. Suntem bucuroşi că aceste parteneriate ale NATO contribuie la securitatea şi stabilitatea euro-atlantică.

În plus, la nivel regional, din dorinţa de a promova buna vecinătate între ţările riverane Mării Negre, Turcia s-a dovedit interesată de dezvoltarea mecanismelor de cooperare şi a iniţiat chiar câteva din ele. Având ca fundament succesul organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră (BSEC) la sfârşitul anilor ’90, Turcia a iniţiat formarea Forţei Navale a Mării Negre (BLACKSEAFOR), acesta fiind primul grup regional în domeniul securităţii. Chiar dacă principalele activităţi sunt limitate la ajutor umanitar, operaţiuni de căutare şi salvare şi activităţi de protecţie a mediului, BLACKSEAFOR s-a dovedit a fi un instrument excelent pentru promovarea bunelor relaţii între şase state litorale şi pentru creşterea interoperabilităţii forţelor navale. Pe 8 aprilie, statele riverane au celebrat la Istanbul a zecea aniversare a BLACKSEAFOR.

Pe lângă BLACKSEAFOR, în 2004, Turcia a invitat celelalte cinci state litorale să participe la operaţiunea Black Sea Harmony, care este un efort de creştere a capacităţilor şi interoperabilităţii statelor literale pentru a gestiona mai bine riscurile de securitate. În cadrul acestui mecanism de securitate Turcia are înţelegeri bilaterale cu Federaţia Rusă, Ucraina şi, de la sfârşitul lui 2010, cu România, extinzându-şi astfel cooperarea maritimă la Marea Neagră. S-a dovedit a fi un instrument eficient pentru stabilirea unei arhitecturi maritime recunoscute şi depistarea vaselor suspecte. Centrul de coordonare situat în Ereğli oferă informaţii despre traficul marin cu statele riverane dar şi cu Cartierul General al NATO din Napoli. Bulgaria s-a dovedit de asemenea interesată în participarea la această operaţiune.

Cu privire la securitatea şi stabilitatea Mării Negre, trebuie să menţionez importanţa Convenţiei de la Montreux. Eficienţa sa a trecut testul timpului.
Tucia crede că transformarea regiunii Mării Negre într-o zonă de cooperare, securitate şi prosperitate, este responsabilitatea ţărilor din această regiune. De aceea la cel mai recent summit al NATO, la Lisabona, liderii au punctat importanţa cooperării regionale la Marea Neagră, salutând progresele obţinute în consolidarea cooperării regionale prin intermediul mecanismelor şi iniţiativelor deja existente. Aş vrea să punctez că NATO s-a aflat angajat în acest efort prin intermediul statelor aliate şi mecanismele de parteneriat.

Ahmet Davutoglu a fost ambasador, apoi consilier principal al premierului Tayyp Recep Erdogan, iar din mai 2009 este ministru de Externe al Turciei.  Este autor al mai multor volume academice, între care Stratejik derinlik: Türkiye'nin uluslararası konumu (Küre Yayınları, 2001)/ Adâncimea strategică, creditată drept ideea de plecare a noii politici externe a Turciei, catalogată şi ca „neo-otomanism”: Turcia trebuie să-şi folosească poziţia geografică şi identitatea istorică pentru a crea profitabile legături între Europa, Caucaz şi Orientul Mijlociu.