România care este. Îndepărtarea de Europa.

România nu are o rețea de infrastructură care să o conecteze la fluxurile Pieței Interne a Uniunii Europene

Românie care, deși aparține unui spațiu geopolitic – Uniunea Europeană -, în loc să intre în geostrategia infrastructurii transporturilor aparținătoare acelui spațiu se tot îndepărtează de el, preferând localismul tribal. Până să privim spre înainte, comparaţia cu Europa Centrală ne arată că mergem înapoi şi nicidecum că ne corelăm măcar cu ritmul zonei.

Articol din ediţia nr. 19 a FP România (noiembrie/ decembrie). Detalii ilustrate:  Sumarul,  Nota editorilor, Coperta ediției nr. 19.

Am auzit de nenumărate ori povestea despre călătorul care trece granița de vest a României, constatând că lasă în teritoriul românesc o realitate nefirească pentru un stat membru al Uniunii Europene. Anume că părăsește o infrastructură precară, învechită și departe de standardele europene. Că intră într-o lume reglementată, cu grijă pentru calitatea vieții și siguranța individuală și de grup. Cu o accelerație mai mare a dezvoltării, reflectată și de mijloacele de exprimare a libertăților fundamentale europene, incluzând libera circulație în spațiul european.

Anul acesta am decis să verific și eu povestea de mai sus. Am călătorit cu mașina până la Trieste/Gorizia (Italia), unde aveam programate cursuri doctorale. Spre deosebire de precedenta călătorie cu autoturismul, în urmă cu patru ani, de această dată a fost mai obositoare și mai riscantă porțiunea internă de drum, până la granița României. De acolo, am putut vedea că Ungaria așternea o rețea de autostrăzi care-mi oferea chiar mai multe trasee. Întrucât prin Austria călătoria pe autostrăzi este demult o normalitate, am decis să merg prin Slovenia, unde știam că rețeaua de autostrăzi este în construcție. Dar, surpriză! Slovenia terminase traseul și dinspre Ungaria către Italia, așa că am avut ocazia să străbat o parte din Europa Centrală pe o rețea nouă de autostrăzi, care facilitează circulația persoanelor și mărfurilor la standarde europene. Această situație vorbește de la sine: Ungaria, Slovenia, Slovacia și Polonia arată chiar de la primele imagini pe care le întâlnește călătorul că aderarea la Uniunea Europeană a mărit viteza schimbărilor în bine, că cetățenii și firmele care operează în aceste țări au alte condiții de viață și de muncă, mult îmbunătățite.

Master plan

Văzând aceste lucruri, te întrebi: ce i-a lipsit României pentru a ține pasul cu aceste țări din Europa Centrală? A avut șansa să beneficieze de importante fonduri europene de pre-aderare, inclusiv programul ISPA; a primit din partea Uniunii Europene, de la momentul aderării, un pachet financiar substanțial, conținând o sumă de câteva miliarde Euro, destinată special infrastructurii din transporturi.

Este o piață apreciabilă, a cărei dezvoltare era condiționată de evoluția infrastructurii, atât a celei pentru transport cât și a celei sociale. Era vizibil, cu ochiul liber, și s-a declamat politic de nenumărate ori că dacă nu se va crea o infrastructură adecvată vor fi expuși cetățenii și țara la înapoiere și subdezvoltare. Bucureștii au agreat chiar un program european de construcție a rețelelor de transport. Și totuși, exceptând vechea autostradă București-Pitești și mai noul traseu care așterne drumul bucureştenilor către litoralul Mării Negre, România nu are o rețea infrastructurală care să o conecteze la fluxurile Pieței Interne a Uniunii Europene, cele care i-ar facilita o dezvoltare mai accelerată. Dimpotrivă, s-a creat senzația auto-izolării actorilor români de piață, extragerii lor de la beneficiile Pieței Interne.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, profesorul polonez Jan Wendt scria că statele Europei Centrale ar trebui să fie atente la evoluția geostrategiei infrastructurii transporturilor, întrucât realizarea interconectivității de piață va determina și deciziile aderării la NATO și Uniunea Europeană. Azi vedem că statele Europei Centrale și de Sud Est fac eforturi enorme pentru conectivitatea cu rețelele din Uniunea Europeană și, mai nou, din vecinătatea europeană.

România se remarcă prin singularitatea opțiunilor, care excelează prin neclaritate și impredictibilitate, fiind țara care anunță noi proiecte de fiecare dată când se schimbă titularul portofoliului de la Transporturi și nu numai când se schimbă guvernele. Doar că intențiile nu sunt transpuse și în fapte! România are nevoie de un Master Plan pentru infrastuctura transporturilor, care să fie agreat și urmat de toate forțele politice și sociale, o viziune angajantă pe termen lung care să diminueze efectele ca țara din zona geografică a periferiei Uniunii Europene și să o poziționeze central, ca actor conectat la Piața Internă și facilitator pentru piața vecinatății europene.

Numai că pentru transpunerea unei asemenea concepții ar fi nevoie de un guvern puternic, responsabil și credibil, de instituții stabile și dedicate serviciului public, de stabilitate și coerență legislativă, care să încurajeze investitorii să se implice în asemenea proiecte de durată. Și, desigur, ar fi necesară o gestionare corectă, transparentă și eficientă a finanțelor publice.

Realitatea zilelor noastre ne arată o Românie care, deși aparține unui spațiu geopolitic – Uniunea Europeană -, în loc să intre în geostrategia infrastructurii transporturilor aparținătoare acelui spațiu se tot îndepărtează de el, preferând localismul tribal, în detrimentul accesării șansei oferite de integrarea europeană. De unde și un posibil răspuns la întrebarea anterioară: României îi lipsesc purtătorii voinței politice care să se dedice construcției bunurilor publice europene!

Vasile Puşcaş, profesor universitar la Universitatea Babeş Balyai, a fost negociatorul-şef al României cu Uniunea Europeană.