Cum arată Turcia lui Erdogan

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Partidul AKP al premierului Recep Erdogan este favorit la alegerile parlamentare de duminică.
Partidul AKP al premierului Recep Erdogan este favorit la alegerile parlamentare de duminică.

După opt ani de guvernare, Partidul Dreptate şi Dezvoltare (AKP), formaţiunea premierului Tayyip Recep Erdogan, conduce încă în opţiunile unui electorat din centrul extins al societăţii turceşti: de la conservatori sociali rurali la dinamici antreprenori urbani, chiar şi kurzi marginalizaţi. Turcia are o evoluţie economică remarcabilă şi o geo-strategie care depăşeşte „recucerirea“ fostului Imperiu Otoman. FP România a dis

Interviu din FP România nr. 22  (mai/ iunie 2011), apărută pe 16 mai.

FP România: Care este bazinul electoral natural al AKP? Cum pot fi explicate victoriile electorale semnificative ale acestuia?

Kerem Oktem: AKP se află la putere de aproape un deceniu, iar bazinul său electoral s-a lărgit, în mod constant, în toată această perioadă. Totul a început cu alegerile din 2002, când două mari blocuri electorale au interacţionat: foştii susţinători ai Partidului islamist Fazilet (al Virtuţii) şi electoratul dezamăgit din toate păturile sociale, care au vrut să pună capăt coaliţiilor guvernamentale ineficiente, din anii '90, coaliţii ce au împins ţara la marginea colapsului economic şi politic. Din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai clasei de mijloc, proprietari de companii mici şi mijlocii, dar şi mulţi etnici kurzi s-au raliat în jurul AKP, făcând din acesta un veritabil partid al centrului societăţii.

De-a lungul celor zece ani, şi în ciuda serioaselor conflicte politice şi etnice, la care se adaugă şi provocările armatei, guvernul Partidului Dreptate şi Dezvoltare a reuşit, în mare parte, să ofere două lucruri esenţiale: o relativă stabilitate politică completată de rate ridicate de creştere economică. Datorită unui amestec de politici de succes privind creşterea economică, a operelor de caritate islamice şi a redistribuirii, numărul oamenilor care trăiesc la limita sărăciei s-a redus considerabil. Cu toate că programul guvernamental este, în mare măsură, de orientare neoliberală – bazat pe globalizare, privatizarea entităţilor şi a serviciilor publice şi renunţarea la exploatarea muncii – reducerea sărăciei şi extinderea clasei de mijloc au stat la baza succesului electoral. Unele dintre politicile prokurde i-au îmbunătăţit statutul şi în Sud-Estul kurd. În consecinţă, dar şi ca urmare a lipsei unei alternative serioase, AKP este astăzi singurul partid politic care se bucură de un sprijin destul de ridicat, în toată ţara, inclusiv în regiunea kurdă.

Influenţa opoziţiei

Are AKP vreun rival? Care sunt consecinţele unei eventuale realegeri?

În perspectiva următorului ciclu electoral, nu există un rival serios. Partidul Republican al Poporului (CHP) ar putea câştiga câteva voturi în plus şi chiar ar putea depăşi 20 de procente. Însă partidul suferă de pe urma moştenirii sale ca instituţie a statului kemalist, al anilor 1920-1940, şi de incapacitatea de a găsi o cale de mijloc viabilă între secularimul extrem şi kemaliştii naţionalişti, pe de-o parte şi adepţii mai puţin numeroşi ai democraţiei sociale moderne, pe de altă parte. Alegerea unei persoane cultivate precum Kemal Kiliçdaroğlu în funcţia de preşedinte a fost percepută de către unii observatori ca o renunţare la naţionalismul agresiv, pe care partidul ajunsese să-l simbolizeze, dar se pare că el se străduieşte să păstreze un echilibru între cele două grupări. Până în prezent, CHP a fost capabil să fie atractiv numai pentru clasele de mijloc cu orientare occidentală – care nu au reuşit să participe, în totalitate, în programele AKP privind creşterea economică şi identitatea islamică – la membrii sectei Alevi, mai liberali din punct de vedere religios (care au o pondere de cca. 15% în societate) şi la eşalonul superior al birocraţiei şi armatei kemaliste. Totuşi, aceasta nu este o coaliţie progresivă a sectoarelor dinamice ale societăţii, ci o alianţă a perdanţilor care se tem de globalizarea economiei Turciei, se opun drepturilor kurzilor şi se simt vizaţi de politicile sociale conservatoare ale AKP. De aici, e foarte posibil ca AKP să celebreze o a treia victorie în alegeri, în luna iunie a acestui an.

Care vor fi consecinţele, depinde de o serie de factori: cât de mare va fi procentul obţinut de AKP la alegeri, ce rol vor juca celelalte partide în opoziţie? Şi, de asemenea, cum va fi afectată Turcia de mişcările revoluţionare din Orientul Mijlociu şi dacă UE va continua să menţină Turcia implicată sau îndelung aşteptata ciocnire (de trenuri) se va produce, în cele din urmă?

Vor exista cu certitudine eforturi pentru redactarea unei noi constituţii, însă factorii pe care i-am menţionat sunt la fel de importanţi. Cred că AKP va fi prins între două obiective: pe de-o parte, acela de a crea un spaţiu politic civil (lipsit de influenţa armatei), în care reprezentanţii aleşi să aibă controlul deplin asupra tuturor aspectelor vieţii şi pe de altă parte, nevoia de a-şi consolida baza electorală şi pătrunderea în instituţii precum Înalta Curte de Apel şi alte organisme ale statului. În acest context, o combinaţie între un procent foarte ridicat de voturi obţinute şi o respingere din partea UE vor îndepărta, aproape sigur, guvernul de proiectul liberal, determinând, probabil, o poziţie şi mai autoritară şi o încredere mai mare în forţele proprii.

Are Occidentul o percepţie greşită asupra AKP? Este înţelegerea democraţiei de către AKP diferită de concepţia occidentală?

Răspunsul depinde de ce înţelegem prin Occident. Avem în vedere UE, SUA, diferite guverne ori formaţiuni politice? Dacă ar fi să ne limităm la contextul european, cred, într-adevăr, că majoritatea factorilor de decizie europeni, reprezentanţii pentru extinderea UE şi grupările politice din Parlamentul European înţeleg perfect AKP ca pe un partid politic conservator inspirat de Islam, care face anumite lucruri bine şi pe altele mai puţin bine. AKP este la fel de democrat precum orice partid obişnuit de centru-stânga din Europa de Sud-Est: uneori modernişti fervenţi, alteori populişti, membrii săi oscilează între liberalism economic, conservatorism social, dar şi politici clientelare şi patronaj. Ceea ce e mai important este faptul că, în absenţa unui sistem real de “checks and balances”, adică a unei opoziţii politice puternice sau a unei a doua camere a parlamentului, guvernul a dat dovadă de tot mai multe reflexe autoritare. Prim-ministrul Erdogan are carismă, dar uneori te întrebi dacă nu cumva se gândeşte mai mult la Putin decât la Angela Merkel, ca model de urmat pentru afirmarea leadershipului său. O întoarcere spre autoritarism nu e imposibilă, mai ales dacă Erdogan reuşeşte, prin programul său inadecvat, să creeze un sistem semiprezidenţial. La urma urmelor, autoritarismul cu greu poate fi considerat un fenomen cultural!

Care sunt ingredientele principale ale pachetului de reforme constituţionale al AKP? Îşi va menţine armata atributele instituţionale pentru a apăra şi proteja moştenirea kemalistă - un stat secular?

Pachetul de reforme constituţionale al AKP, aprobat în urma unui referendum, în septembrie 2010, a reprezentat un amestec de schimbări particulare; nu a fost marea lovitură necesară pentru a izbăvi ţara de constituţia din 1982, pe care generalii au impus-o, ca urmare a loviturii de stat militare, din 1980. Reforma a fost salutată de UE şi a permis accesul judecătorilor de rang inferior în sistemul juridic, făcând sistemul închis al Înaltei Curţi de Apel, “accountable” faţă de opinia publică. Însă ea nu s-a ocupat de mindsetul naţionalist autoritarist care încă străbate întregul document.
O constituţie democratică şi liberală ar trebui, prin definiţie, să fie curăţată de toate elementele moştenirii kemaliste, care sunt incompatibile cu valorile democraţiei liberale. Mai presus de toate, aş dori să subliniez aici, că statul kemalist nu a fost un stat secular. Aceasta este o concepţie greşită, care se poate explica prin relativul succes al strategiei de PR a Republicii Turce. Chiar şi în perioada de glorie a reformelor kemaliste, din anii '20, Islamul nu a fost niciodată abolit. Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) a fost întotdeauna o instituţie de stat care a promovat şi, adesea, a impus tuturor cetăţenilor o anumită viziune şi practică a Islamului Sunit. În Turcia modernă, identitatea naţională a fost întotdeauna definită prin denominare religioasă – foarte asemănător cu Grecia vecină – iar un non-musulman a fost privit mereu ca un individ tolerat, şi nu ca un cetăţean. “Laicitatea” (sau “laiklik”) în lumea turcă, înseamnă că religia majorităţii este definită, organizată, condusă şi, apoi, promovată de stat. Dar nu are nimic în comun cu ceea ce înţelem noi prin secularism.

După o reformă mai profundă, armatei nu i se va permite să joace alt rol decât acela de securizare a graniţelor Turciei, împotriva unei invazii externe. Nici termenii kemalişti de definire a cetăţeniei pe criterii etno-rasiale nu vor supravieţui schimbării. O nouă constituţie menită să servească toţi cetăţenii Turciei va trebui să includă, explicit ori măcar implicit, referinţe la grupurile entice şi religioase care, împreună, alcătuiesc structura de la baza Turciei moderne. Şi, mai presus de toate, va trebui să protejeze drepturile politice şi culturale ale kurzilor şi ale altor minorităţi. E greu de spus dacă guvernul AKP va reuşi să se distanţeze, într-o asemenea măsură, de tradiţia kemalistă. În cele din urmă, mulţi dintre susţinătorii AKP sunt şi naţionalişti.

Diviziunea turcă

În ce măsură ciocnirea decisivă din societatea turcă de astăzi este echivalentul celei dintre elitele kemaliste seculare şi elitele AKP?

Competiţia dintre kemalişti şi elitele AKP este cu siguranţă una dintre multele fisuri care marchează societatea Turciei moderne. Şi într-adevăr, majoritatea discursurilor politice se concentrează pe polarizarea dintre o tabără kemalistă şi una “islamistă”. Dar aceasta are legătură şi cu faptul că scena politică a Turciei a fost întotdeauna extrem de polarizată, iar retorica sa a fost, adesea, foarte violentă. Dacă vreţi, puteţi adăuga şi alte fisuri, precum cea dintre turci şi kurzi. Dar, la nivel societal, divizarea nu este niciodată atât de mare pe cât vor politicienii să o facă să pară. Realitatea e că, cel puţin pentru moment, ţara traversează o creştere rapidă, şi mulţi vor să profite de asta.

Kerem Öktem este cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford. Este autor al cărţii “Angry Nation-Turkey since 1989”.


Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite