Dumitru Prunariu: (D)efectele scutului implantat de SUA şi în România

A fost indicată baza militară românească unde vor fi amplasate elemente ale scutului antibalistic american: Deveselu, judeţul Olt. Toamna trecută, generaluI şi profesorul Dumitru Prunariu explica pentru FP România locul scutului antibalistic în doctrina spaţială a SUA şi efectul sistemului asupra doctrinelor concurente: Controlul spaţiului cosmic de către SUA şi scutul antibalistic american au ca scop apărarea naţională, da

Extras din dosarul Noua Ialta, publicat în FP România nr. 19 (noiembrie/ decembrie 2010)

Unul dintre principalele concepte în teoria Relaţiilor internaţionale, Realismul, stipulează că statele tind constant spre dominare şi putere. Armele constituie principalul instrument şi indicator al puterii, principala raţiune a dezvoltării armelor fiind maximizarea puterii. Conform unor astfel de concepte, relaţiile internaţionale se află în stare de anarhie, sau lipsă de ierarhie, ceea ce forţează statele să se bazeze pe propriile puteri, politica acestora fiind dominată de consideraţii militare, de fragilitatea încrederii şi cooperării, făcând posibilă în orice moment declanşarea unui conflict armat. Realismul ofensiv stipulează că marile puteri trăiesc într-o constantă stare de teamă, ceea ce le face să tindă spre şi mai multă putere, întrucât sunt pesimiste în privinţa cooperării, care s-ar bazape o încredere care în fapt nu există. Chiar dacă se ajunge la cooperare, avantajele obţinute de un stat pot fi mai mari decât cele obţinute de altul şi astfel instabilitatea este perpetuată. Conform acestor teorii, cooperarea este posibilă numai atunci când o hegemonie impune tuturor părţilor implicate seturi de reguli.

SUA „ocupă” militar Cosmosul

Societăţile moderne au ajuns puternic dependente de spaţiul cosmic şi de aplicaţiile aferente. Problemele de securitate în spaţiu şi în utilizarea spaţiului cosmic sunt recunoscute tot mai mult drept critice pentru omenire.

Dintre puterile cosmice, doar Statele Unite au o doctrină naţională în domeniu bine definită, explicită. Ultima versiune a Doctrinei Spaţiale Americane a fost adoptată în 2010, având elementele de bază comune cu doctrina din 2006, care era completată de o serie de elemente care se regăsesc în diferite alte documente oficiale americane, precum Strategia de Securitate Naţională şi Vision 2020, raport elaborat în 1996 de Comandamentul Cosmic al SUA. Fiind promovată de un preşedinte democrat, doctrina din 2010 reflectă principii mai înclinate dialogului şi cooperării internaţionale, recunoaşterii unor drepturi universale în abordarea spaţiului cosmic şi nu numai a dreptului SUA, dar nu face nici un rabat, ba chiar aduce precizări suplimentare legate de utilizarea cosmosului în sfera securităţii naţionale.

Doctrina spaţială a SUA nu a fost întotdeauna dominată de considerente strategice. În primii ani ai Războiului Rece, administraţia americană vedea spaţiul cosmic ca pe un „sanctuar”, adică un mediu de supraveghere. Includerea efectivă în doctrina cosmică a SUA a conceptului de „control al spaţiului” s-a realizat în perioada administraţiei Reagan, atunci fiind clar definită posibilitatea folosirii cosmosului pentru scopuri de apărare strategică. Conceptul propriu-zis, care implică în principal asigurarea avantajelor şi dominaţiei SUA, cât şi controlul efectiv al spaţiului cosmic în caz de conflict, are rădăcini în ideile promovate încă din 1963 de Air Force. Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI) din 1983 - sau Războiul Stelelor, după titlul filmului din 1977 al lui George Lucas - defineşte clar modul şi mijloacele prin care SUA urmau să realizeze faptic controlul militar al spaţiului cosmic. Gândită să realizeze o protecţie totală a teritoriului SUA prin mijloace terestre şi cosmice împotriva oricăror atacuri cu rachete balistice nucleare, iniţiativa a fost puternic criticată ca nerealizabilă cu mijloacele tehnologice existente la acea dată, estimându-se că ar fi necesari cel puţin zece ani de cercetări avansate pentru a putea fi evaluată fezabilitatea sistemului. Multe module de cercetare avansată demarate iniţial sub SDI sunt şi în prezent substanţial finanţate, estimându-se aproximativ 100 de miliarde de USD cheltuite până acum pentru cercetări ştiinţifice în contul acestei iniţiative.

În varianta revizuită în ianuarie 1988 a doctrinei spaţiale americane sunt definiţi cei patru piloni care stau la baza ei: descurajarea, sau apărarea împotriva oricărui atac duşman, asigurarea accesului neîngrădit al SUA în spaţiu, anihilarea oricăror sisteme cosmice ostile SUA şi îmbunătăţirea prin sisteme cosmice a operaţiunilor militare ale SUA şi aliaţilor acestora.

Activităţile în cadrul DoD se desfăşoară pe multiple planuri, care se completează în realizarea doctrinei naţionale de securitate, acţionându-se atât pentru asigurarea controlului spaţiului cosmic cât şi pentru protecţia împotriva oricăror ameninţări cu rachete balistice, utilizându-se sisteme terestre, navale, aeriene şi cosmice.

Organizaţia pentru Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defense Initiative Organization - SDIO), creată în 1984 în cadrul Departamentului Apărării pentru coordonarea activităţilor şi realizarea SDI, este transformată în 1993, de către Administraţia Clinton, în Organizaţia de Apărare împotriva Rachetelor Balistice (Ballistic Missile Defense Organization - BMDO), schimbându-i-se cuprinderea, de la apărarea antirachetă naţională în apărarea antirachetă în teatrul de operaţiuni, iar scopul ei de la global la regional.

În 1996, administraţia Clinton elaborează primul document de după Războiul Rece privind politica spaţială americană. În Strategia de Securitate Naţională, publicată în decembrie 1999, SUA recunosc importanţa crescută a spaţiului cosmic, declarând că pentru acestea „accesul liber la spaţiul cosmic reprezintă un interes naţional vital”.

Strategia de Securitate Naţională publicată în septembrie 2002 de administraţia Bush continuă tendinţa începută sub administraţia Reagan, insistând şi asupra necesităţii continuării revizuirii Politicii Spaţiale a SUA, ţinând cont de noile provocări din perioada post Război Rece şi de evenimentele din 11 septembrie.

Apărarea antibalistică

Denumirea BMDO s-a schimbat în 2002 în Agenţia de Apărare Împotriva Rachetelor (Missile Defense Agency - MDA), misiunea sa fiind de a dezvolta, testa şi pregăti pentru implementare un sistem de apărare antirachetă. Utilizarea de interceptoare complementare, senzori plasaţi la sol, în apă, aer şi cosmos, cât şi a unor sisteme de comandă şi control al managementului luptelor, propun să asigure angajarea sistemului în toate clasele şi razele de acţiune ale oricăror rachete balistice care pot reprezenta o ameninţare. Strategia programatică a MDA este de a dezvolta, a testa riguros şi a evalua în permanenţă producţia, desfăşurarea şi alternativele operaţionale pentru sistemul de apărare împotriva rachetelor balistice. Sistemele de apărare antirachetă se bazează în principal pe tehnologia „hit-to-kill”, descrisă ca lovirea unui glonţ cu alt glonţ, testată cu succes.

La 31 august 2006 este publicată următoarea versiune a Politicii Spaţiale a SUA, în care priorităţile legate de securitatea naţională sunt poziţionate deasupra oricăror scopuri civile sau ştiinţifice. Se reafirmă faptul că SUA depind în mod critic de capacităţile cosmice şi că acestea sunt vitale pentru interesele naţionale.

Ultima doctrină spaţială a SUA a fost publicată la 28 iunie 2010. Pe lângă o mai largă deschidere asupra cooperării internaţionale în domeniul civil, recunoaşterea dreptului tuturor statelor de a desfăşura liber activităţi în spaţiul cosmic atâta timp cât nu interferă cu interesele altor state, noua doctrină americană mai stipulează că Statele Unite invită toate naţiunile să împărtăşească angajamentul său de a acţiona responsabil în spaţiu pentru a ajuta la prevenirea incidentelor nedorite, percepţiilor greşite, şi a neîncrederii. De asemenea, SUA recunosc nevoia de stabilitate în mediul cosmic. În noua doctrină se mai afirmă că SUA vor continua promovarea transparenţei bilaterale şi multilaterale cât şi a măsurilor de consolidare a încrederii pentru a încuraja acţiunile responsabile în spaţiu, şi va lua în considerare propuneri şi concepte pentru măsuri de control al armamentului în cazul în care acestea sunt echitabile, verificabile în mod eficient, şi duc la consolidarea securităţii naţionale a SUA şi a aliaţii săi.

În privinţa capitolului dedicat securităţii naţionale, pe lângă prevederile vechi, noua doctrina spaţială americană are incluse suplimentar o serie de noi linii directoare pentru a asigura „supravieţuirea rentabilă a capacităţilor spaţiale", „revigorarea leadershipului SUA prin promovarea dezvoltării tehnologice, îmbunătăţirea capacităţilor industriale şi menţinerea unei baze robuste de furnizori ", „asigurarea misiunilor critice in spaţiu legate de securitatea naţională... incluzând refacerea rapidă ... multiplicarea beneficiului obţinut din utilizarea capacitaţilor străine şi/sau a capacităţilor din domeniul spatial comercial şi non-spaţial", „menţinerea şi integrarea supravegherii spaţiale, a serviciilor de informaţii şi a altor categorii de informaţii pentru a dezvolta un sistem de avertizare cosmică precis si oportun", „îmbunătăţirea capacităţii de a detecta rapid perturbările naturale şi artificiale în sistemele spaţiale" şi „dezvoltarea şi aplicarea de tehnologii avansate şi capabilităţi care să răspundă la schimbările mediului de ameninţări."

Ochiul şi timpanul globului

Un scop declarat al acestei politici este de a promova şi de a proteja interesele de securitate naţională şi de politică externă ale SUA prin menţinerea rolului de lider al naţiunii americane în domeniul activităţilor cosmice de teledetecţie satelitară şi prin susţinerea şi dezvoltarea industriei SUA în acest domeniu. Asta înseamnă a observa din cosmos, optic sau radar, cu mare precizie, orice - a se înţelege orice obiectiv, de la structuri geofizice la fenomene în atmosferă sau pe Terra, de la infrastructură la deplasări ale orice poate fi mobil, inclusiv persoane.

Unul dintre principiile prioritare ale politicii spaţiale prevede faptul că SUA resping orice tendinţe de suveranitate ale oricărei naţiuni asupra spaţiului cosmic, corpurilor cereşti sau a unor părţi din acestea, respingând orice limitare a „dreptului fundamental” (conform doctrinei din 2006) al SUA de a opera sau de a culege date din spaţiul cosmic. Aici ar fi de amintit că SUA sunt lidere în înregistrarea şi decodificarea oricăror emisii electromagnetice, incluzând transmisiunile de date şi informaţii prin orice mijloace radiotehnice, inclusiv prin intermediul internetului sau al telefoniei mobile, oriunde pe glob. Sistemul ECHELON a fost creat iniţial sub egida Agenţiei de Securitate Naţională (National Security Agency – NSA) pentru monitorizarea de către SUA a comunicaţiilor militare şi diplomatice ale URSS şi ale aliaţilor acestora în timpul Războiului Rece, apreciindu-se că acum sistemul este folosit şi pentru descoperirea unor acţiuni teroriste, a planurilor traficanţilor de droguri şi pentru spionaj diplomatic şi politic. Suspiciunile că sistemul este folosit şi pentru delapidări comerciale pe scară largă, spionaj economic internaţional şi accesarea abuzivă a datelor private confidenţiale orientate mai ales spre state europene au dus la investigaţii oficiale efectuate de Parlamentul European în anii 2000-2001

Legile terestre ale Universului

Cu excepţia Tratatului asupra Lunii, elaborat în cadrul ONU în 1969, SUA sunt semnatare ale tuturor tratatelor de bază care definesc activitatea statelor în spaţiul cosmic. În documentele oficiale, SUA reiterează constant importanţa conformării cadrului legal existent, menţionând că acesta constituie punctul de plecare în elaborarea propriilor doctrine. Chiar în ultimele sale doctrine cosmice se confirmă că SUA „vor căuta să coopereze cu alte naţiuni în explorarea paşnică a spaţiului cosmic pentru (...) a promova libertatea în lume”. În acelaşi timp, SUA se opun oricărei revizuiri a cadrului juridic existent privind spaţiul cosmic sau controlul armamentului, exploatându-se faptul că acest cadru legal, elaborat în anii ’60-’70, nu a putut prevede toate dezvoltările actuale în abordarea spaţiului cosmic, lăsând numeroase portiţe interpretabile în aplicarea prevederilor juridice. În articolul 51 al Cartei ONU este prevăzut dreptul statelor la autoapărare. Cum se încadrează în prevederile acestui articol conceptul de „control al spaţiului”, care înseamnă capacitatea de menţinere a libertăţii de acţiune în cosmos, este greu de înţeles. La fel de greu de înţeles este şi încadrarea aceluiaşi concept în prevederile articolului 1 al Tratatului Spaţiului adoptat în cadrul ONU în 1967, care prevede „explorarea şi utilizarea, cât şi libertatea de efectuare a investigaţiilor ştiinţifice în spaţiul cosmic, incluzând Luna şi celelalte corpuri cereşti”.

Având în vedere intenţiile şi planurile altor state, SUA iau în considerare în abordarea problemelor de securitate scenariul cel mai defavorabil. În acest context, pentru a se proteja, SUA se consideră îndreptăţite să descurajeze alte naţiuni, fie de la a le împiedica dreptul de acces neîngrădit la spaţiu, fie de a dezvolta capacităţi care să poată face acest lucru, cât şi să interzică la nevoie utilizarea de către potenţialii adversari a unor capacităţi cosmice ostile intereselor naţionale ale SUA.

Ameninţare reciprocă

Urmând logica scenariului celui mai defavorabil, se ajunge la concluzia că militarizarea spaţiului cosmic este doar o problemă de timp, rămânând să se determine doar cine va avea poziţia dominantă. În noul context geopolitic, având în vedere şi investiţiile pentru dominaţia în spaţiu, SUA se simt în mod real ameninţate de către China. Având în vedere prevederile doctrinei de securitate naţională a SUA, cât şi ale doctrinei sale spaţiale, alte state se simt la rândul lor ameninţate şi iau măsuri de contracarare, China şi Rusia fiind principalele puteri cosmice care acţionează în acest sens.

În privinţa posibilităţilor unor atacuri cu rachete balistice împotriva intereselor SUA şi ale aliaţilor acestora, principalele state avute în vedere în actualul context internaţional sunt Coreea de Nord, susţinută în unele privinţe de China, şi Iranul, care îşi dezvoltă propriile tehnologii plecând de la tehnologii nord-coreene şi ruseşti. Siria este şi ea inclusă pe lista posibilelor ameninţări, utilizând echipament nord-corean şi iranian pentru rachete cu rază scurtă de acţiune care pot prezenta pericol pentru aliaţii regionali ai SUA.

Apărarea din teritoriul aliaţilor

Agenţia de Apărare împotriva Rachetelor a SUA îşi împarte sistemele de apărare după fazele de zbor ale rachetelor balistice care ar ameninţa interesele americane: accelerare, ascensiune, intermediară şi terminală, utilizarea sistemului de apărare în oricare dintre aceste faze oferind avantaje şi dezavantaje. Drept urmare, se prefera utilizarea unui concept de apărare pe mai multe niveluri, care să crească eficienţa totală a apărării. Alternativ, activităţile de apărare în diverse teatre de operaţiuni sunt delimitate în cinci aşa-numite blocuri. Blocul patru se numeşte „Apărarea aliaţilor şi a forţelor desfăşurate în Europa împotriva ameninţărilor limitate iraniene cu (rachete cu) rază lungă de acţiune şi extinderea protecţiei teritoriului naţional al SUA”.

Aşa s-a ajuns la anunţul SUA şi acordul din primăvara lui 2007 de a plasa un scut de apărare împotriva rachetelor în Europa, Polonia urmând a fi gazda unui sistem de apărare bazat la sol pentru faza intermediară de zbor a rachetelor, iar Cehia fiind vizată pentru amplasarea sistemului radar de urmărire şi delimitare a rachetelor în faza de zbor intermediară. Plasarea acestor componente ale scutului antirachetă au făcut ca Rusia să ameninţe cu poziţionarea unor rachete în Kaliningrad şi îndreptarea lor spre scutul american. Opoziţia unor grupuri din Europa împotriva scutului cât şi reacţiile Moscovei şi Franţei, care consideră că scutul nu va aduce nicio îmbunătăţire în securitatea Europei, ci dimpotrivă, cât şi noile informaţii referitoare la planurile Iranului culese de serviciile americane au dus la declaraţia preşedintelui Obama din 17 septembrie 2009 că nu va mai instala plănuitul scut antirachetă în Europa Centrală.

În conformitate cu proiectul revizuit al administraţiei Obama referitor la sistemele de apărare antirachetă din Europa, anunţat de vicepreşedintele Biden în octombrie 2009, urmează să fie utilizaţi interceptori mobili tip SM-3, o parte dintre aceştia urmând a fi integraţi până în 2011 în sistemul de apărare antirachetă Aegis plasat pe nave americane staţionate în Marea Mediterană şi în alte zone maritime, iar altă parte urmând să fie plasaţi şi la sol, până în 2015, în Europa de Est. Un sistem mai avansat urmează să fie dispus până în anul 2018, iar o generaţie nouă de sisteme capabile teoretic să doboare orice rachetă intercontinentală va intra în funcţiune din anul 2020.

În acest context, a venit în primăvara lui 2010 declaraţia preşedintelui Băsescu că România va găzdui scutul american. Imediat, în doctrina Ministerului rus al Apărării a fost introdus explicit faptul că NATO este considerat un potenţial inamic al Federaţiei Ruse.

Se constată că în acest joc internaţional mişcările SUA depăşesc faza de reacţie la proliferarea înarmărilor şi se transformă ele însele într-o cauză a proliferării. Rămâne de văzut ce negocieri ulterioare, cu ce instrumente şi cu ce finalizări se vor desfăşura între principalii actori internaţionali.

General-maior (r) dr. ing. Dumitru-Dorin Prunariu este preşedintele ales pentru perioada 2010-2012 al Comitetului ONU pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extra-atmosferic.