Ce afaceri mai putem face cu chinezii

Premierul Emil Boc face o vizită de cinci zile în China pentru „promovarea României ca destinaţie de investiţii în Europa“. Ce am pierdut prin întârzierea demersurilor politice în acest sens? Consultantul de investiţii Doru Lionăchescu explică în ce mod i-am mai putea atrage pe investitorii chinezi şi ce şansă au exporturile româneşti pe imensa piaţă chineză.

De ce nu existăm pe harta investiţiilor majore ale Beijingului?

Doru Lionăchescu: În ceea ce priveşte interesul investiţional al companiilor chineze, trebuie să plecăm de la o realitate specifică: marile companii chineze investesc exclusiv pe considerente strategice şi numai către geografii pentru care există lumina verde dată de la nivel politic. Din păcate, deşi România pleca la începutul anilor '90 dintr-o poziţie privilegiată în relaţia cu China, ezitările, inconsecvenţa şi lipsa viziunii geopolitice au făcut ca acest capital de simpatie iniţial - extrem de valoros în China - să se evapore. Rezultatul este că am ratat cu dezinvoltură oportunitatea de a fi devenit poarta de intrare a Chinei în UE.Nici măcar astăzi, când forţa economică a Chinei a fost confirmată iar deplasarea polilor de interes economic către Asia este de netăgăduit, noi tot nu ne acomodăm la aceste realităţi evidente: nu există un mesaj politic clar, fără echivoc, de la nivelele cele mai înalte, că înţelegem noile realităţi şi că dorim să ne angajăm în configurarea noii ordini economice mondiale. Pozăm ridicol în provinciali miopi şi analfabeţi, dintr-un pro-americanism prost înţeles - pentru că a promova o relaţie pragmatică cu China nu înseamnă a întoarce spatele Americii sau a ne neglja angajamentele de membri UE.

Ce afaceri am putea face totuşi cu chinezii?

Presupunând, deci, că vom ajunge, totuşi, cât mai rapid la o limpezire a poziţiei pe care ne situăm în relaţia cu China - în primul rând transmiţând un mesaj politic ferm ca înţelegem şi apreciem locul actual al Chinei în lume - atragerea investitorilor chinezi va presupune identificarea acelor sectoare de interes pentru ei. Iar acestea acoperă trei zone strategice: investiţii care contribuie la securitatea energetică a Chinei, cu precădere în sectorul resurselor; siguranţa alimentară a poporului chinez şi investitii in domenii care fie generează ocupare pe scară largă - de exemplu, construcţii, infrastructură -, fie avans tehnologic - unde, realist, nu prea avem ce oferi.

De exportat am avea ce?

În sens invers, al potenţialului de absorbţie al imensei pieţe chineze, România porneşte de la o altă realitate patetică: noi exportăm anual mărfuri de circa 100 milioane euro în China, cea mai mare parte fier vechi! Conjunctura este însă extraordinară: China tocmai a intrat în programul cincinal 2011-2015, care prevede - spre deosebire de celelalte planuri ale ultimilor 40 de ani - distribuirea în masă a bunăstării economice, în special prin stimularea consumului intern. Capacitatea enormă de consum a unei Chine tot mai prospere nu poate fi subestimată, ar fi păcat să nu ne adjudecam o farâmă din aceasta bunăstare vânzându-le mărfuri, bunuri sau servicii dintre cele mai diverse. E o şansă pe care sper că nu o vom rata ca pe cea din anii '90.   

 Cât de mare este preţul politic al marilor investiţii chinezeşti?

În cazul în care decidem, în sfârşit, să abordăm pragmatic relaţia cu China, eventualul „preţ politic" ar fi să fim nevoiţi să facem un efort mai mare de a ne explica poziţia şi a ne apăra interesele legitime la Bruxelles şi poate la Washington. Mărunţiş - în opinia mea - în comparaţie cu avantajele economice fabuloase pe care le-am putea extrage dintr-o relaţie mai caldă cu China. Să nu ne iluzionăm însă: angajarea serioasă într-o relaţie cu China nu va fi uşoară, mai ales pentru un establishment politic aşa cum este cel românesc, obişnuit cu soluţiile simple şi cu expectativa ca forma ultimă de supravieţuire birocratică.

Bunăoară, în relaţia cu China va trebui să învăţăm cum putem aborda cele trei probleme-cheie - Taiwanul, Tibetul şi drepturile omului - fără a răni orgoliul chinez, dar şi fără a face compromisiuri majore de la valorile democratice occidentale. A te face că nu vezi nu e o opţiune. Abordarea pragmatic-diplomatică ar trebui să pornească de la acceptarea principiului diferenţelor sociale majore dintre cele două mari blocuri geopolitice: China, pe de o parte, UE, SUA şi aliaţii lor pe de alta. Nu va fi uşor, se vede la fiecare întrevedere a liderilor occidentali cu conducatorii chinezi: un balet diplomatic delicat între presiunea opiniei publice vestice, care cere exprimări tranşante în aceste chestiuni foarte delicate, şi pragmatismul realităţii că lumea noastră, prosperitatea viitoare a multor ţări nu mai pot fi imaginate fără China. Dar, până la urmă, nu ne alegem politicienii ca să le fie uşor, ci ca să servească interesul public cât mai eficient şi din acest punct de vedere nu mi se pare deplasat să le cerem politicienilor români să pună osul la treabă şi să găsească o cale prin care România să poata beneficia cât mai urgent de ascensiunea economică fulminantă a Chinei.