Belarus, statul fără naţiune

Belarusul este din nou în atenţia opiniei publice internaţionale prin ceva negativ, dar de asta nu din vina liderului perpetuu al ţării. Minskul a fost zguduit, pe 11 aprilie, de un atentat soldat cu moartea a 12 oameni şi rănirea a peste 100. Ce (nu) ştim despre un stat european  nici măcar foarte îndepărtat. În ediţia curentă a FP România, Lilit Gevorgyan, expertă estică în spaţiul exsovietic, face o amplă radiografie a

FP România: Ce dileme de identitate naţională există în Belarus? A existat vreun proces de nation-building, de separare a belaruşilor de naţiunea rusă?
Lilit Gevorgyan: Identitatea belarusă nu este cu siguranţă atât de pronunţată precum cea a altor naţiuni din republicile ex-sovietice. De-a lungul secolelor 19 şi 20 s-a format un discurs de bază al identităţii belaruse. Ca şi în cazul multor alte state din regiune, procesul de nation-building din Belarus lua ca referinţă mai ales eroii populari medievali, încercând să canonizeze experienţe comune care să cimenteze identitatea naţională. Dar procesul n-a avut mult aplomb şi din cauza puternicei influenţe ruseşti asupra ţării. Bătăliile din cel de-Al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei naziste au furnizat puternica experienţă comună care a stat în centrul versiunii sovietice a identităţii belaruse. Trebuie subliniat faptul că experienţa războiului, pierderile umane devastatoare şi victoria greu câştigată au fost împărtăşite cu ruşii, şi de aici impactul continuu al Rusiei asupra identităţii belaruse. În timpul dezmembrării Uniunii Sovietice, de la sfârşitul anilor 1980 până în 1991, Belarusul nu a avut parte de trezirea naţională care s-a produs în republicile baltice sau cele sud-caucaziene. Încercările fragile de a institui belarusa ca singură limbă oficială după 1991 au fost dejucate curând, o dată ce limbii ruse i s-a dat un statut similar. Belarusa rămâne mai puţin vorbită decât rusa - doar o treime dintr-o populaţie de 10 milioane o vorbeşte. Procesul de nation-building continuă la nivel declarativ în Belarus, dar se pare că este nevoie de un eveniment important care să-l stimuleze practic. În schimb, Ucraina vecină are nişte cercuri politice naţionaliste foarte pronunţate şi în acelaşi timp anti-ruseşti, în special în vestul Ucrainei. În ultimii ani ele şi-au întărit identitatea prin onorarea comandanţilor militari ucraineni din cel de-al Doilea Război Mondial care au luptat împotriva URSS alături de nazişti. O astfel de reacţie negativă n-a existat în Belarus, astfel încât Rusia n-a trebuit să facă mari eforturi pentru a avea o influenţă considerabilă asupra belaruşilor. Atâta timp cât belaruşii nu adoptă un discurs negativ împotriva Rusiei în construirea identităţii naţionale, nu pot ieşi din zona de influenţă a Kremlinului. Totuşi, societatea bielorusă nu este foarte receptivă la retorica naţionalistă, şi mai ales la cea anti-rusească. Interesantă este reacţia belaruşilor la confruntarea lui Lukaşenko cu Moscova din 2010, asupra preţurilor importurilor de energie şi a volumelor de gaz: lansarea unei noi mişcări civice, intitulată „Spune adevărul“, condusă de Dmitri Nekliayev. Mişcarea cere, printre altele, relaţii echilibrate şi pragmatice cu Rusia şi este critică faţă de poziţia antirusească a lui Lukaşenko.

Ce politică externă are Minskul? Belarusul pare a fi omul beat al Europei, în oscilaţiile sale între Est şi Vest...
Este politica lui Lukaşenko. De la primele şi singurele alegeri democratice, în 1994, Lukaşenko şi-a întărit puterea în ţară. Deja în 1996 el a organizat o serie de referendumuri constituţionale, care au întărit Preşedinţia în detrimentul Parlamentului. De asemenea, a scăpat de limita legală de mandate prezidenţiale. Trebuie precizat că importurile ieftine de gaz din Rusia sunt la fel de importante din punct de vedere politic, ca şi din punct de vedere economic. Pentru aproape două decenii economia nereformată s-a bucurat de avantajul unor importuri ieftine de petrol şi gaz din Rusia. Politic, stabilitatea economică a contribuit la lunga şi relativ necontestata domnie a preşedintelui Alexander Lukaşenko din ultimii 16 ani. Realizând importanţa economică - şi deci politică - a importurilor de energie, Lukaşenko a reuşit să-şi vândă cu abilitate loialităţile politice faţă de Moscova în schimbul subvenţionării preţurilor petrolului şi gazului. În 1996, Lukaşenko a fost de acord chiar să creeze o uniune statală cu Rusia, iar în 1999, tratatul a intrat învigoare. Apropierea puternică a lui Lukaşenko de Moscova a fost alimentată de speranţele sale de a deveni preşedintele noului stat unional în 2000. Dar aceste speranţe iau fost năruite o dată cu ascensiunea la putere a lui Vladimir Putin. Dar cel mai important, conducătorii ruşi şi-au dat seama că loialitatea politică a lui Lukaşenko este scumpă, mai ales discounturile la exporturile de energie. De atunci, politica externă a lui Lukaşenko a devenit mai volatilă, pentru că a început să oscileze între Rusia şi Occident, pentru a obţine subvenţii economice şi ajutoare din ambele părţi.

Este recenta renunţare la armele nucleare un act de bunăvoinţă faţă de Occident? Ce câştigă Belarusul din această decizie?
Schimbarea atitudinii lui Lukaşenko în privinţa arsenalului nuclear este determinată economic. Renunţarea la uraniul înalt reîmbogăţit exact înaintea alegerilor prezidenţiale a fost calculată, pentru a dovedi Statelor Unite că actuala conducere bielorusă este pragmatică şi arată bunăvoinţă. Cu scopul final de a primi un important sprijin financiar occidental. Lukaşenko speră că firmele americane sunt interesate de construirea primei centrale nucleare belaruse, proiect pe care Lukaşenko l-a urmărit în ciuda obstacolelor. Încercările sale de a implica Lituania în construirea unei centrale nucleare pentru a diminua puternica dependenţă a ambelor ţări de exporturile ruseşti de energie au eşuat şi autorităţile de la Minsk speră că SUA vor ajuta Belarusul, în schimbul cooperării în privinţa uraniului îmbogăţit.

De ce a eşuat opoziţia în Belarus? Din lipsă de acces la media sau din lipsă de idei mobilizatoare?
Campania electorală a dezvăluit slăbiciunea opoziţiei, care a fost incapabilă să se unească şi să trimită un mesaj clar. Acesta este simptomul natural al partidelor politice care au fost suprimate pentru multă vreme şi care sunt incapabile să stabilească o legătură cu electoratul lor potenţial. Opoziţia are nevoie de cel puţin doi ani de libertate politică pentru a dezvolta o agendă politică clară şi să obţină susţinere populară. Campania a demonstrat încă odată că politica externă şi politicile economice interne ale lui Lukaşenko sunt centrate doar pe menţinerea puterii sale în Belarus.

A eşuat UE în abordarea Belarusului?
UE suferă de pe urma unei oboseli a extinderii şi, mai important, se luptă cu propriile probleme financiare. Nu a fost capabilă să stabilească stimulente şi sancţiuni eficiente în politica faţă de Belarus. Fie băţul a fost prea scurt sau morcovul prea subţire. Lukaşenko este reticent să iniţieze orice schimbări politice, care i-ar slăbi controlul asupra economiei şi politicii ţării. Totuşi, o dată cu terminarea subvenţiilor ruseşti la energie şi cu creşterea cheltuielilor publice, timpul trece în defavoarea sa. Scăderea nivelului de trai ar putea provoca tulburări politice. UE ar trebui să aibă un plan clar de acţiune, inclusiv disponibilitatea de a investi bani în reforme politice şi economice. Este puţin probabil ca partidele din opoziţie să fie capabile să declanşeze o revoluţie colorată, care să fie în acelaşi timp pro-UE şi anti-Rusia, aşa cum a fost Revoluţia Oranj din Ucraina - din cauză că bieloruşii rămân apropiaţi sufleteşte de Rusia. Ei nu-şi doresc întărirea suveranităţii prin separarea totală de Rusia, ci un nivel de trai mai bun, mai puţină corupţie, mai multe oportunităţi de carieră şi un stat de drept. UE are un avantaj pentru că oferă o alternativă de dezvoltare mult mai bună în comparaţie cu Rusia. Această perspectivă este cu siguranţă atractivă pentru bieloruşi, dar ei ar prefera să o atingă având şi relaţii armonioase cu Rusia, nu în detrimentul acestora.

Varianta integrală a interviului, în ediţia nr. 21 a FP România (martie/aprilie).

Lilit Gevorgyan este cercetătoare la IHS Global Insight, firmă de consultanţă specializată în spaţiul ex-sovietic. Ca expertă pe Rusia şi CSI, colaborează frecvent cu marea presă internaţională.