Adevarul.ro

Guvernul Monti a obţinut de curând votul de încredere pentru planul său de austeritate. Pe lângă provocări precum evaziunea fiscală estimată la peste 100 de miliarde de euro, cu o rată de recuperare de 0.00016%, noul executiv trebuie însă să se teamă de faptul că Berlusconi are tot interesul ca Monti să eşueze pentru a-şi reclădi reputaţia, în timp ce opoziţia de centru-stânga s-a poziţionat alături de un guvern ale cărui reforme îi va afecta votanţii cel mai puternic, explică politologul italian Andrea Teti într-un interviu pentru FP România.

Interviu din ediţia nr.26 a FP România, care va apărea pe 16.01.2012

Dat fiind că datoria actuală a Italiei se ridică la 1,9 trilioane de euro, adică 120% din PIB-ul anual, în contextul creşterii dobânzilor la bondurile italiene, iar anul viitor ţara va trebui să refinanţeze 300 de miliarde de euro, bonduri ajunse la maturitate – este Italia următoarea Grecie?

Sunt diferenţe semnificative între Grecia şi Italia, cum ar fi nivelul economisirii care este mult mai mare în Italia, dar şi similarităţi deranjante ca nivelul evaziunii fiscale/fraudei, sau impactul şomajului.

Sunt suficiente măsurile de austeritate precum creşterea vârstei de pensionare la 67 de ani, privatizarea companiilor de stat şi tăierile în sectorul public, pentru a reduce datoria?

Concentrarea pe tăieri şi austeritate este justificată doar în parte: în anumite zone tăierile sunt cu siguranţă necesare, în special cele legate de cheltuielile eşaloanelor superioare din serviciile publice. Dar două puncte trebuie accentuate: în primul rând, după cum a recunoscut şi Monti, nu se poate trece de această criză fără creştere economică şi simplele măsuri de austeritate nu pot fi un răspuns. În al doilea rând, statul italian eşuează în a recupera unele fluxuri de venit, în valoare de 440 miliarde de euro anual. De exemplu, evaziunea fiscală este estimată la peste 100 de miliarde de euro, cu o rată de recuperare de 0.00016%: recuperarea a doar 10% din acea sumă ar fi echivalentă cu valoarea activelor de stat privatizabile conform bugetului din acest an, şi ar reprezenta o sursă constantă de venituri, spre deosebire de banii din privatizări, care se obţin o singură dată.  Atingerea acestui obiectiv nu ar fi mai dificilă decât alte obligaţii asumate de autorităţi, dacă Italia ar investi în sistemul său judiciar atrofiat şi ar face câteva modificări legislative.

Poate Monti să salveze Italia?

Un optimist ar privi situaţia economică prezentă a Italiei şi ar sublinia că în ciuda evenimentelor curente, sectorul IMM-urilor este în mare parte sănătos şi că ţara are resurse neexploatate în domenii variate, de la industrie la turism. Doar aruncând o privire la veniturile la care statul renunţă în fiecare an, poţi vedea cât de dinamică şi bogată ar putea fi economia Italiei.

Referitor la şansele lui Monti de a salva Italia, acesta trebuie să se înţeleagă cu Parlamentul, acelaşi Parlament dominat de Berlusconi, în care opoziţia nu a reuşit să i se opună şi care a fost extrem de puţin dispus să-şi reducă privilegiile. Berlusconi are tot interesul ca Monti să eşueze pentru a-şi reclădi reputaţia, în timp ce opoziţia de centru stânga s-a poziţionat alături de un guvern ale cărui reforme îi va afecta votanţii cel mai puternic. Între timp, Berlusconi rămâne cel mai bogat om din Italia şi un magnat media care, la putere sau în opoziţie, influenţează dreptul la liberă exprimare în Italia.

Care este dimensiunea economică a berlusconismului? Cum a dăunat acesta economiei italiene? Are Italia acum după demisia lui şansa unui reviriment politic şi economic sau vor supravieţui influenţa lui Berlusconi şi sistemul pe care l-a creat?

Berlusconismul este la bază o politică a patronajului, clientelismului, a dispreţului faţă de statul de drept şi o profundă intoleranţă pentru opiniile contrare. Depăşirea acestei realităţi toxice va necesita mult efort, şi în ciuda faptului că ar avea un impact pozitiv asupra creşterii economice şi culturii politice, nu este un subiect care să atragă atenţia internaţională, care rămâne concentrată pe rezultatele contabile, fără a se interesa cum acestea sunt obţinute sau care sunt efectele. Partenerii europeni ai Italiei trebuie să înţeleagă că obişnuinţa politică de a nu aborda aceste probleme – care sunt comune membrilor sudici, dar nu sunt necunoscute nici omologilor din nord – ne costă foarte mult.

Cum putem explica crizele economice şi recurente în Italia din ultimii 60 de ani şi incapacitatea de a combate corupţia? Este de vină berlusconsimul sau sistemul partidocratic, cu majorităţi instabile?

În istoria republicană a Italiei trebuie distinse două faze. Prima, până la sfârşitul anilor ’70, a prezentat un grad considerabil de stabilitate (numărul guvernelor nu este neapărat relevant, pentru că politicile şi personalităţile au rămas în mare parte aceleaşi). Spre sfârşitul acestei perioade, în ciuda tuturor problemelor, procentul datoriei din PIB a Italiei a rămas undeva la 60%. Doar în a doua fază, începând cu anii ’80, au început să apară problemele curente ale politicii contemporane italiene, şi nu este o coincidenţă că în această perioadă, în care Berlusconi şi predecesorul şi patronul său Bettino Craxi controlează scena politică, corupţia şi datoria au crescut până la nivelele curente.

Când reforma a fost absolut necesară, ca în perioada premergătoare Tratatului de la Maastricht şi introducerea euro, Italia s-a conformat, dar niciodată problemele structurale ca patronajul, clientelismul şi crima organizată nu au fost îndepărtate, motiv pentru care ele reapar constant. Aceasta este miza reformelor actuale: să se meargă dincolo de aparenţe şi să atace problemele structurale. Principala piedică este sistemul politic însuşi care de decenii a funcţionat ca un instrument al patronajului prin folosirea resurselor statului, lăsând oamenii mai săraci, atât politic cât şi economic.

Se va adânci prăpastia dintre nord şi sud în actualul context de criză politică şi economică? Care ar putea fi efectele?

Decalajul dintre nord şi sud a crescut constant mai mult sau mai puţin de la unificare, şi există dovezi istorice care arată că există o legătură cu politicile care au favorizat sistematic nordul. Mulţi ani, „modus vivendi”-ul dintre Roma şi structurile de crimă organizată din sud s-a tradus prin ignorarea de către autorităţi a felului în care „fondurile pentru dezvoltare” sunt cheltuite în sud.

„Normalizarea” sudului atât în termeni economici cât şi politici este la fel de importantă astăzi ca întotdeauna, dar asta înseamnă nu doar rezolvarea unor probleme ca patronajul şi corupţia care sunt comune nordului şi sudului ci şi reducerea influenţei economice a crimei organizate (care derulează afaceri estimate la 120 miliarde de euro), care în perioada Berlusconi a încercat să se extindă şi în economia nordului. Dar asta necesită un efort extraordinar şi nu cred că Monti va avea capitalul politic necesar pentru a o rezolva.

Dr. Andrea Teti este lector în relaţii internaţionale la Universitatea Aberdeen, Scoţia