"America este o putere asiatică, Europa – nu"

După o experienţă universitară niponă, profesorul Tudor Onea pregăteşte în Canada o teză doctorală despre rolul onoarei în politica externă americană. O discuţie FP România despre mutarea intereselor SUA din Europa în Asia şi despre perspectivele asiatice asupra dinamicilor euroatlantice.

Articol din ediţia nr. 18 a FP România (septembrie/ octombrie 2010). 

FP România: Cum se vede din Asia, dar şi din America de Nord, viitorul NATO? O alianţă eurocentrică, limitată la Europa ca spaţiu de activitate, sau, dimpotrivă, un mijloc de proiectare a puterii euroatlantice oriunde în lume?
Tudor Onea: Poate că principalul scop al NATO este în prezent să păzească statu quo-ul în Europa, astfel încât niciun stat să nu se afle într-o poziţie de dominaţie a continentului. Acest obiectiv cred că deocamdată mulţumeşte atât statele membre cât şi Rusia. De îndată ce se discută un scop mai substanţial decât acela de a menţine Alianţa încep şi diferenţele de opinii, care nu par că se vor soluţiona decisiv în vreun fel, mai ales acum când alianţa continuă să se confrunte cu un război posibil de necâştigat în Afganistan.

Mai este Rusia considerată în regiune ca o putere asiatică?
Rusia a fost şi a rămas de pe vremea lui Petru cel Mare mai mult o putere europeană decât una asiatică. Au fost şi excepţii: războiul ruso-japonez din 1904-1905 şi militarizarea graniţei dintre URSS şi China în anii 1970, dar statul rus a rămas în decursul istoriei orientat spre continentul european, din care, de fapt, nu poate fi exclus politic. Integrarea Rusiei în structurile europene este astfel o provocare chiar mai mare decât o posibilă integrare a Turciei, dar în final este indispensabilă.
În prezent, Rusia este interesată în special să-şi reafirme autoritatea în fostul spaţiu sovietic, poate doar cu excepţia ţărilor baltice, şi ca atare este dispusă să ajungă la un compromis cu orice mare putere care o poate ajuta să-şi atingă acest ţel. De aceea o înmulţire a contactelor între China şi Rusia, dar şi între Moscova şi Washington. În vreme ce China ar putea fi mai interesată de o eventuală împărţire a Asiei în noi "sfere de influenţă", SUA sunt unicul stat care îi poate, de fapt, garanta Rusiei o asemenea influenţă. Pe moment, însă, cel puţin la nivel oficial, SUA ezită să-i ofere Rusiei mână liberă în această zonă.

Analişti asiatici cred că Europa a cam pierdut momentul emergenţei Asiei – că nu s-a conectat creşterilor economice asiatice. De ce diferă atât de mult angajamentul în relaţia cu China şi India al europenilor faţă de cel al americanilor?
Există două diferenţe între Europa şi SUA. Europa reprezintă o asociaţie de state care în mare parte a rămas şi, probabil, va rămâne în continuare la nivelul descris de ministrul belgian de externe Mark Eykens în 1991: un uriaş din punct de vedere economic, un pitic din punct de vedere politic şi un vierme din punct de vedere militar. E dificil să se vorbească de o politică externă europeană coerentă - să ne amintim doar de politica ezitantă a ţărilor europene cu privire la războiul din Bosnia sau de divergenţele între "noua Europă" şi "vechea Europă" în privinţa necesităţii atacării Irakului în 2003. Ca atare, deciziile europene nu pot reprezenta decât compromisuri între ţări preocupate de propriul lor interes naţional, ceea ce nu are cum să nu diminueze eficienţa politică a UE. SUA, pe de altă parte, sunt un stat unitar, care are posibilitatea de a formula şi voinţa să pună în practică o politică hotărâtă.
Cea de-a doua diferenţă e şi mai importantă. SUA sunt, în prezent, dacă nu un hegemon internaţional, atunci în orice caz cea mai însemnată mare putere din sistemul internaţional. Ca atare, SUA au şi interese care se extind cu mult dincolo de zona geografică din vecinătate. SUA sunt, în acelaşi timp, o putere asiatică, o putere a emisferei vestice, o putere europeană şi o putere în Orientul Apropiat, legată din punct de vedere economic şi de securitate de ce se petrece în aceste zone. Nu este cazul şi cu cele mai importante state europene, Germania, Franţa şi Marea Britanie, ale căror interese sunt mai degrabă regionale decât globale, în raport cu puterea lor mai redusă.

Se poate considera că India a trecut în barca geopolitică a Occidentului?
Nefiind un specialist în India, nu aş putea să vă răspund cu mare siguranţă la această întrebare. Ce pot afirma este că India, deşi nominal lidera ţărilor nealiniate în timpul Războiului Rece, a fost  percepută, de fapt, ca o ţară simpatizând cu URSS, de la care a primit şi ajutoare militare în timpul conflictelor cu China (1962) şi Pakistan (1971). După Războiul Rece, India a fost menţionată atât ca un potenţial membru al unei posibile triple alianţe, laolaltă cu Rusia şi China, îndreptată contra SUA, cât şi un potenţial aliat al Americii în efortul de a limita influenţa Chinei. Deocamdată cel puţin, nu cred că se poate vorbi de o decizie clară la New Delhi în vreunul dintre aceste sensuri.  Ambele variante comportă avantaje şi dezavantaje: în vreme ce India are dispute teritoriale cu China şi continuă să acorde azil liderului spiritual al Tibetului, SUA continuă să fie un principal susţinător al Pakistanului, statul-cheie în războiul contra terorii, dar şi inamicul tradiţional al Indiei. New Delhi, în final, va sprijini acea mare putere care îi va acorda un statut de mare putere cel puţin echivalent cu al Parisului sau Londrei - incluzând deci dreptul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.

Versiunea integrală a articolului este publicată în ediţia nr. 18 a revistei FP România (septembrie/octombrie 2010).