Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama – absenţa de la Berlin

Ştiri de ultimă oră spun că este foarte posibil ca preşedintele Brack Obama să nu poată vizita Europa în cursul săptămânii viitoare.

Invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte ocupată a preşedintelui SUA.  

Fără îndoială că argumentul este credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor „rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţător în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară!

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. – când polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică.

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rând că B.O. este cel mai „mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat până acum mai multe state (16) decât oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 state, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sunt gândite şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea de acum.

ii) Multe dintre ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Praga, Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte „sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că nu toate audienţele i se par egale în importanţă.

iii) Şi totuşi, el nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008!  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau dacă ar trebui să o facă vreodată.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului berlinez. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy declara „Ich bin ein Berliner”; două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov „Mr. president, tear down this wall!”. În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi greşeala vizavi de polonezi) sau dacă este vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei „ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele & actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (până acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie.

Adrian Cioroianu este doctor în istorie şi predă la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Ultima sa carte este „Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” (Bucureşti: Curtea Veche, 2009).