Adevarul.ro

Protestele şi violenţele din România au fost comparate cu cele din Marea Britanie sau Grecia anului 2011. Cât de asemănătoare sunt cauzele acestor proteste? Interviu FP despre violenţele urbane londoneze, cu o cercetătoare din Paris, capitală care şi-a avut propriile revolte ale periferiilor.

Interviu din dosarul "Indignaţi în toate ţările" din ediţia nr. 24 a FP România.

Sunt revoltele din Londra 2011 comparabile cu cele din Franţa anului 2005?

Catherine de Wenden: Dacă în Franţa fundamentul revoltelor ţinea de o furie comunitară, în Londra totul este legat mai degrabă de o serie de probleme de natură socială ale tinerilor excluşi şi fără acces la joburi. Diferenţa între evenimentele din Franţa şi cele din Londra este că acum violenţele au erupt şi s-au răspândit în tot oraşul. În Franţa, violenţele au rămas la periferie, la marginea societăţii, îndiguite în interiorul suburbiilor, nu au ajuns în centrul Parisului.

Atunci, victimele erau vecinii protestatarilor, la fel de săraci ca şi turbulenţii de pe străzi. Acum graniţa pare ferm stabilită între clase, între aşezările prospere şi cele sărace. Este greşit să vedem revoltele din Franţa ca o „intifadă a banlieu-rilor”. Protestatarii nu erau doar musulmani. Erau şi foarte mulţi negri din ţări catolice. Au fost în esenţă revolte sociale care pledau pentru egalitatea de drepturi.

Ce a declanşat azi revoltele?

Interesant este că declanşatorul acestor revolte se învârte în jurul relaţiei pe care comunităţile o dezvoltă cu poliţia. Cu alte cuvinte ţine de tratamentul inegal pe care poliţia îl aplică în relaţia cu oamenii săraci. Deşi acestora li se cere să respecte „contractul social”, totuşi ei simt instinctiv că poliţia nu este de partea lor. Există percepţia că poliţia este inamicul. Se simt hăituiţi, discriminaţi, o ţintă. Este un fel de prăpastie în modul în care este concepută cetaţenia şi cum este utilizată „violenţa instituţionalizată”. Frustrarea imigranţilor nu este motorul predominant. Iar autorii violenţelor nu provin exclusiv din comunităţi de imigranţi. Este mai degrabă o coaliţie de voinţă, ce reuneşte deopotrivă albi şi persoane de culoare şi care porneşte din condiţia lor primară de şomeri.

Putem să vorbim de un eşec de integrare al societăţii multiculturale?

Nu ne confruntăm cu un eşec al societăţii multiculturale. Este un diagnostic mult prea pesimist, reprezentativ pentru repertoriul dreptei, dar ceea ce vedem astăzi nu are legătură cu integrarea. Peste tot în Europa vedem cum copiii imigranţilor, aşa-numita generaţie a doua şi a treia, urmează învăţămantul superior, iar mulţi dintre ei devin parte a clasei de mijloc, ocupă „funcţii de mijloc”, exact aşa cum s-a întâmplat la jumătatea secolului trecut cu populaţia rurală. Din păcate, în media nu există nicio vizibilitate a acestei tendinţe.

Ce înseamnă o integrare de succes?

Atunci când diferenţele - fie că eşti alb, negru, arab, musulman, protestant, catolic - nu mai contează, nu mai sunt vizibile. Când contezi ca individ. Când eşti judecat nu prin prisma culorii, ci ca individ.

Ce alimentează emergenţa mişcărilor de extremă dreaptă în Europa?

Teama de ceea ce îţi este străin. Poate fi o comunitate, dar şi un mediu tectonic, marcat de schimbări abrupte. Este un sentiment care încurajează atitudinile parohiale, retrograde, de închidere în identităţile noastre naţionale.

Catherine de Wenden este cercetătoare la CERI, SciencesPo, Paris.