Adevarul.ro

Competiţia cu extrema dreaptă a dus la transformarea discursului Fidesz, dintr-un partid conservator de dreapta într-unul ce manifestă un populism social puternic, un naţionalism concretizat prin simbolică şi acţiune legislativă şi un euro-scepticism pronunţat. Liderul Fidesz, Orban Viktor, este un politician mai carismatic şi mai populist decât liderul Jobbik, Vona Gabor, spune Aron Szele, cercetător la Center for EU Enlargement Studies, Central European University din Budapesta într-un interviu pentru FP România.  

Articol din dosarul "Merge Ungaria spre fascism?" din ediţia nr. 25 a FP România, din 14 noiembrie la toate chioşcurile.

Experienţa recentă ne înfăţişează o dinamică generală crescândă a dreptei, fie de sorginte conservatoire, fie de natură extremistă. În ultimii ani societăţile europene manifestă o predilecţie spre a se coagula în jurul conceptului naţiunii. Care este cauza inflaţiei manifestărilor de tip naţionalist? Pentru a putea răspunde, este important să încercăm o explicaţie de tip comparativ. În primul rând, va trebui să privim spre trecutul acestor idei, dreapta centristă şi cea extremă europeană având o evoluţie similară şi la data ultimei sale dominaţii, în anii ‘30 ai secolului trecut. În al doilea rând, va trebui să privim în mod comparativ întreg continentul european şi să identificam elementele comune ce au favorizat ridicarea dreptei într-o poziţie preeminentă în cadrul spectrului politic. Voi încerca să sintetizez cele două abordări, pentru a avea o imagine clară asupra esenţei fenomenelor la care suntem martori.

Partidele politice europene şi establishment-ul politic sunt într-un proces de transformare în ultimele decenii. Cazul ce ilustreaza cel mai bine această mutaţie este cel al partidelor liberale şi de stânga - în mare măsură şi a celor centriste -, aflate într-o poziţie dominantă în viaţa politică a statelor vest-europene de după 1945. Din partide ce reprezentau o anumită clasă, categorie socială sau un anumit weltanschauung specific, uşor-uşor, prin participarea activă la viaţa politică şi exerciţiul electoral, şi-au schimbat natura. Au devenit birocratice, şi-au schimbat structura de adeziune locală, nu au mai activat în cadrul acelor categorii sociale care le-au asigurat popularitatea electorală în trecut.

Pe de altă parte, percepţia populară a început să le vadă ca fiind grupări din ce în ce mai depărtate de adevăratele probleme ale oamenilor de rând (politicianism). La această pierdere de suport popular a componentelor vieţii politice „tradiţionale” au contribuit o serie de factori sociali şi culturali, ce formează un trend general în lumea postbelică. Le putem desemna cu termenul generic de atomizare, acest concept potrivindu-se perfect cu această serie de probleme complexe.

În primul rând, înţelegem prin acastă atomizare o dezagregare a categoriilor sociale tradiţionale - de exemplu clasa muncitoare, clasa de mijloc -, pe care se bazau partidele politice. În al doilea rând, la nivel cultural, această transformare socială a adus şi slăbirea unor surse de identitate populară, ca apartenenţa religioasă, lingivistică, regională, morală sau, mai nou, chiar sexuală. Aceste categorii au devenit mult mai  laxe decât înainte, şi nu şi-au mai putut îndeplini în mod adecvat rolul de creatoare de identităţi.

Statul însă a rămas organizat în continuare pe baze naţionale, întreţinând la nivel oficial un discurs legitimator în această privinţă. Din acest motiv, mulţi indivizi din societăţile vestice încep să tindă din ce în ce mai mult să se identifice prin apartenţa naţională, etnică şi  lingvistică, categorii (mai ales primele două) ce şi-au menţinut o anumită impermeabilitate, stabilitate faţă de trendul general.

În estul Europei, asistăm la un impact mai scăzut al trendului de atomizare – el există, însă, sub impactul schimbărilor în sistemul economic. Cu toate astea, putem vorbi de o evoluţie în sincron a societăţilor ce s-au găsit de partea cealaltă a Cortinei de Fier înainte de 1990; procesele diferă, însă rezultatele sunt similare. În estul Europei, stânga a fost discreditată de sistemul comunist de dinainte de 1989 - aceasta fiind arma principală a dreptei şi argumentul ei critic principal. Deşi în multe ţări, stânga centristă se menţine încă la putere, trendul general este unul în defavoarea ei. De asemenea, aproape toate aceste ţări au un trecut istoric nedigerat, rivalităţile dintre vecini sunt des întâlnite. În această privinţă dreapta maghiară constituie un studiu de caz interesant pentru ilustrarea factorilor enunţaţi mai sus.

Intervin apoi factori momentani, precum imigraţia, lipsa de securitate publică, percepţia negativă asupra unor fenomene precum corupţia. Catalizatorul pentru transformarea sistemului politic este de obicei o criză economică puternică (observabilă în interbelic şi în prezent), urmată de o recesiune, care accelerează procesele. Şi în această privinţă, Ungaria este „în faţa” restului, fiind în recesiune din 2005.

În condiţiile lichefierii stângii, fenomen ce s-a întamplat şi în anii ‘30, şi în prezent, discursul politic este format exclusiv în cadrele ideatico-politice ale dreptei. Din această cauză, şi opoziţia îşi va structura argumentaţia în sens naţionalist. Este deci naturală o emergenţă, în scurt timp, a unui fenomen de extremă dreaptă, omologul conservatorismului etnicist dominant. În anii ‘30-‘40, în Ungaria aceasta a fost (printre altele) Partidul Crucilor cu Săgeţi, în ziua de azi este Mişcarea Pentru o Ungarie Mai Dreaptă (Jobbik).

Cele două forţe politice, odată cu apariţia opozantului ultra-naţionalist, se vor angaja într-un cerc vicios competitiv. Acest fenomen l-am putut constata în interbelic şi în România, dar şi în Ungaria. Regimul acestei competiţii este populismul, exercitat de ambele tabere, populismul social şi naţionalismul. Rezultatul este o alunecare constantă a discursului şi a vieţii politice către dreapta, aceasta competiţie fiind nocivă şi pentru dreapta tradiţională, ce suferă un proces de transformare negativă. În Ungaria contemporană, putem observa acest fenomen într-o formă aproape pură: competiţia cu extrema dreaptă a dus la transformarea discursului Fidesz, dintr-un partid conservator de dreapta către unul ce manifestă un populism social puternic, un naţionalism concretizat prin simbolică şi acţiune legislativă şi un euro-scepticism pronunţat. Mulţi comentatori consideră că liderul Fidesz, Orban Viktor, este un politician mai carismatic şi mai populist decât liderul Jobbik, Vona Gabor.

În prezent, extrema dreaptă reprezintă doar o parte a celor reprezentaţi politic, însă influenţa ei este cu atât mai mare când privim legătura ei ocultă cu dreapta maghiară conservatoare. Jobbik a inspirat şi influenţat o serie de acţiuni politice şi legislative, privitoare la diaspora, minorităţi, siguranţa publică, politica economică şi familială. În anii ‘30-‘40, această competiţie, în care extrema dreaptă a ieşit perdantă, a dus totuşi la fascizarea semnificativă a vieţii politice - exemple ilustrative sunt cazurile Ungariei şi ale României. Întrebarea rămâne dacă în contextul european actual se mai poate întampla un fenomen similar? Trecutul însă nu este un barometru favorabil.

Aron Szele este cercetător la Center for EU Enlargement Studies, Central European University, Budapesta.