Spre o criză multilaterală a Ucrainei

FP România nr.9.Amplasarea geografică şi particularităţile dezvoltării ei istorice fac din Ucraina un factor-cheie în întreaga politică europeană. Politica sa internă se repercutează dincolo de hotarele ţării. Autorităţile ucrainene nu par conştiente de responsabilitatea lor. Iar partenerii externi nu au găsit modalitatea în care să se comporte faţă de această ţară.

Economia Ucrainei înregistrează un declin profund provocat atât de problemele de pe pieţele internaţionale, cât şi de calitatea extrem de slabă a gestiunii de stat.

Sistemul puterii se află într-o luptă neîntreruptă între grupările de influenţă, luptă agravată de confruntarea ireconciliabilă dintre preşedinte şi prim-ministru. Principalele forţe politice sunt discreditate în ochii alegătorului şi nu inspiră încredere partenerilor externi.

Ca şi până acum, statul de drept nu există, instanţele judecătoreşti sunt un instrument în disputele politice şi economice. Principalele obiective de politică externă pe care şi le-au propus învingătorii „Revoluţiei Portocalii“ nu au fost atinse.  Încercarea unei apropieri considerabile de NATO a eşuat, nu există perspective de  integrare în Uniunea Europeană. Relaţiile cu Rusia sunt proaste în mod constant.

Care este cauza unor atât de deplorabile rezultate, mereu departe de marile speranţe vechi de cinci ani? Să fie vorba numai de faptul că elita politică a ţării s-a dovedit imatură şi nepregătită pentru misiunea ce i-a fost încredinţată? Oricât de paradoxal ar fi, cauzele nereuşitelor de astăzi îşi au originea tocmai din timpul „Revoluţiei Portocalii“.

REVOLUŢIA GRI

Euforia generală a eclipsat faptul că alegerea de atunci a lui Iuşcenko a fost rezultatul unei încălcări grosolane a legii. Ca urmare a protestelor de masă n-au fost organizate noi alegeri, cum ar fi fost firesc, avându-se în vedere  învinuirile de falsificare, ci numai „un al doilea tur de scrutin“, la care au participat din nou Viktor Iuşcenko şi Viktor Ianukovici.

Desfăşurarea „celui de-al treilea tur de scrutin“ a fost o manifestare de nihilism de drept fără precedent în practica politică. De atunci, preşedintele nu a mai respectat normele constituţionale, manipulând mecanismele de drept şi hotărârile judecătoreşti în favoarea consolidării propriilor poziţii.

„Revoluţia Portocalie“ a fost marcată de un amestec masiv al forţelor externe în procesele politice interne. Rusia a încercat să exercite o presiune brutală şi a pierdut. Influenţa occidentală s-a exercitat prin îmbinarea mai multor factori – o muncă activă pe linia organizaţiilor neguvernamentale, pressing politic extern, formarea opiniei publice internaţionale - şi s-a soldat cu rezultatul scontat.

Învingătorii au declarat dorinţa lor de a face un salt considerabil spre Occident, ceea ce niciun alt preşedinte al Ucrainei de până la Iuşcenko, înţelegând specifiul poziţiei geopolitice a ţării, nu a făcut atât de deschis.

Evidenta orientare unilaterală a Kievului a agravat atmosfera generală faţă de Ucraina, iar multe probleme ale acestei ţări au devenit probleme ale Europei. În pofida speranţelor Kievului, Europa nu a dovedit, însă, nici capacitatea de a soluţiona aceste probleme, nici chiar vreo dorinţă  specială de a se implica în acestea.

PE MARGINEA UE şi NATO

Absenţa unei perspective clare de aderare la Uniunea Europeană, fie ea chiar şi foarte îndepărtată – deşi tocmai acest lucru a constituit steaua călăuzitoare a  schimbărilor -, a privat Ucraina de un scop bine pus la punct şi de un potenţial de transformare de care Europa Centrală şi de Est a dispus.

Ca urmare, cuvintele despre „alegerea europeană“ şi-au pierdut conţinutul concret, iar jonglarea cu orientările geopolitice a devenit o armă în lupta politică internă.

Pentru Viktor Iuşcenko, aderarea Ucrainei la NATO a devenit scopul carierei sale politice, ceea ce făcea ca, automat, să fie în opoziţie cu Rusia cu toate consecinţele rezultate din aceasta.

În acelaşi timp, el a încercat să pună ideea naţionalistă la baza identităţii naţionale ucrainene, ceea ce creează prin ea însăşi  un teren de încordare într-o ţară eterogenă din punct de vedere etnic şi cultural.

Totodată, nu s-a verificat reputaţia de lider moale, ba chiar slab, aşa cum mulţi îl considerau pe Iuşcenko pe timpul lui Kucima. S-a demonstrat că Iuşcenko îmbină tendinţa dogmatică de a-şi atinge scopurile pe care le consideră importante, situaţie cu valoare de destin pentru Ucraina, cu capacitatea de intrigă subtilă, fără să se jeneze de mijloacele folosite atunci când este vorba de menţinerea puterii.

Anul 2009 va fi anul unei lupte înverşunate pentru viitorul preşedinţiei în Ucraina, ceea ce va genera complicaţii pentru cei din jur. Viktor Iuşcenko va trebui să mizeze totul pe o singură carte, deoarece numai o escaladare evidentă în evoluţia evenimentelor poate să-i dea şanse în alegerile din ianuarie 2010.

Recentul război al gazelor cu Rusia a demonstrat că preşedintele Ucrainei este gata de acţiuni ofensive şi provoacă cu iscusinţă Moscova la demersuri păguboase pentru ea.

Iuşcenko poate să încerce să creeze o situaţie de ameninţare externă la suveranitatea şi independenţa Ucrainei, graţie „punctelor dureroase” la care în mod sigur Rusia va reacţiona - cel mai probabil în spiritul ei inabil - mai mult decât suficient.

Din acest punct de vedere, cel mai periculos subiect îl reprezintă flota din Marea Neagră. Orice fel de manipulare în legătură cu acest subiect ameninţă cu un conflict dintre cele mai serioase. Fiodor Lukianov este redactor-şef al revistei „Russia in Global Affairs“.