Magia punctului G - de Noise Naim, Washington
0
Negocierile multilaterale eşuează constant, iar ţările îşi încalcă sistematic angajamentele internaţionale. Ce e de făcut? O soluţie alternativă ar fi minilateralismul: să inviţi la masa negocierilor cel mai mic număr de ţări necesar pentru a rezolva o anumită problemă.
Lista de ameninţări cu care se confruntă omenirea este una lungă: schimbare climatică, proliferare nucleară, terorism, pandemii şi multe altele. Niciuna dintre aceste probleme nu poate fi soluţionată fără cooperare internaţională - iar asta nu se întâmplă. De aceea, trebuie să schimbăm modul în care abordăm aceste probleme.
Până acum, răspunsul obişnuit la aceste ameninţări a fost să încerci cu insistenţă să ajungi la iniţiative multilaterale; acorduri care să implice sute de ţări, care să joace toate după aceleaşi reguli şi să lucreze împreună. A funcţionat pentru o vreme. Dar când am văzut ultima oară un număr semnificativ de ţări care să se pună de acord asupra unei importante probleme globale?
Consensul improbabil
Cu mai bine de un deceniu în urmă. În 1994, 123 de naţiuni au înfiinţat Organizaţia Mondială a Comerţului. Dar de atunci, s-a dovedit imposibil să pecetluieşti o înţelegere acceptabilă pentru toate cele 153 de state membre din prezent.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu proliferarea nucleară. În 1995, 185 de ţări au convenit să prelungească un tratat existent. De atunci, nu numai că toate tratativele multilaterale au eşuat, dar India, Pakistanul şi Coreea de Nord au dobândit arme nucleare.
Protocolul de la Kyoto, menit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră, a fost semnat în 1997 de 184 de ţări. Dar Statele Unite, cel de-al doilea producător de gaze cu efect de seră din lume, după China, au refuzat să semneze, iar acum multe naţiuni semnatare nu-şi îndeplinesc angajamentele.
Slăbiciunile multilateralismului
Pe de-o parte, globalizarea a crescut necesitatea unei mai bune coordonări între ţări. Pe de altă parte, abilitatea noastră de a ne coordona a fost redusă. Negocierile multilaterale eşuează constant. Ţările bogate îşi încalcă angajamentele financiare, iar ţările în curs de dezvoltare nu duc până la capăt reformele. Termenele nu sunt îndeplinite şi nimic nu se schimbă.
Ce e de făcut? Prima prioritate este să nu mai încerci să obţii acordul a 200 de ţări, atunci când interesele lor sunt atât de diferite. O posibilitate este minilateralismul: să inviţi la masa negocierilor cel mai mic număr de ţări necesar pentru a rezolva o anumită problemă. Acesta ar putea fi numit punctul G al relaţiilor internaţionale.
Evident numărul “G” ar depinde de problemă. Să luăm comerţul internaţional. G20, care include 20 de state bogate şi sărace de pe cele cinci continente, reprezintă aproximativ 85% din comerţul mondial. Membrii G20 ar putea ajunge la o înţelegere asupra unui acord comercial important pentru ca apoi să invite şi alte ţări să li se alăture.
Acelaşi lucru se aplică schimbărilor climatice: 20 de ţări generează 75% din gazele cu efect de seră ale lumii. Dacă 20 de ţări pot soluţiona trei sferturi din problemă, de ce să aştepţi ca cele 192 de ţări să se alăture? În cazul minilateralismului nuclear, numărul magic este 21. Sărăcia în Africa? În jur de o duzină de state.
Criticii minilateralismului
Evident că ţările care nu vor fi invitate la masa negocierilor ar ataca minilateralismul ca antidemocratic, ilegal şi exclusivist. Iar un acord aprobat de 192 de ţări este, desigur, mai legitim decât unul aprobat de 20. Dar nu este neapărat mai eficace, dat fiind că pentru adoptarea oricăror măsuri, trebuie să se convină asupra unor numitori comuni minimali. Din nefericire pentru majoritatea celor mai serioase probleme ale noastre, numitorii comuni găsiţi până acum au fost insuficienţi.
O altă critică validă ar fi că grupurile minilateraliste vor tinde întotdeauna să includă cele mai puternice naţiuni ale lumii. Asta e adevărat: fără efortul puternicilor, vor exista progrese mici.
Dar este interesant de notat că G8, grupul celor mai industrializate opt ţări din lume, nu mai are aceaşi magie; în timp ce G20, care include şi ţări precum Argentina şi Indonezia, este acum un forum mult mai important de luare a deciziilor la nivel global decât G8. G20 este mai reprezentativ, mai legitim şi mai influent decât G8. 20 este numărul magic, nu 8.
Minilateralismul are puncte forte şi slăbiciuni. Dar este o abordare mai realistă decât constanta rundă de întâlniri care produce mai multe discuţii, decât rezultate. Trebuie să găsim punctul G. (O versiune a editorialului încheie şi ediţia nr. 11 a FP România (iulie/august), care va apărea la 13 iulie.)
Moisés Naím
Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane „Foreign Policy“ pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.
A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.
Ultima sa carte, din 2006, este „Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy“, tradusă deja în 18 limbi.
Se încarcă comentariile...
