La Caracas, ca la Teheran - de Moise Naim, Washington

Comentariu FP. Chiar dacă sunt ţări foarte diferite, Venezuela oferă câteva chei pentru a înţelege criza din Iran. Protestele după alegeri, folosirea miliţiilor împotriva studenţilor şi pretenţiile democratice ale celor două regimuri sunt elemente comune.

Nu ar putea exista două ţări mai diferite una de alta ca Iranul şi Venezuela. Şiiţi pioşi, rugăciune zilnică şi legi care interzic producerea şi comercializarea alcoolului de o parte, salsa caraibiană şi râuri de rom în cealaltă. Iranienele sunt îmbrobodite în straie negre, care le acoperă cu totul, pe când venezuelenele poartă vara bikini coloraţi, care le acoperă foarte puţin. Iranul este o Republică Islamică, Venezuela - una bolivariană.

Liderul suprem în Iran este un cleric aspru, cu o anumită repulsie de a vorbi în public. Şeful Venezuelei nu încetează niciodată să vorbească, şi îşi anunţă soţia de la televizor că atunci când se va întoarce acasă o să-i „dea ce-şi doreşte”.  Civilizaţia persană este străveche; istoria Venezuelei este, să spunem, ceva mai scurtă.

Contestările din stradă

Imaginile marşurilor opoziţiei în Iran - masive, paşnice, fără o ierarhie clară, cu oameni de toate vârstele şi din toate clasele sociale - se aseamănă cu cele care se vedeau în Caracas înainte ca guvernul, şi o frustrare continuă, să le înnăbuşe. Disperarea din vocile tinerilor iranieni este echivalentă cu a studenţilor venezueleni care au umplut vidul politic lăsat în urmă de o opoziţie de o ineficacitate cronică.

Să vezi miliţiile islamice trăgând asupra manifestanţilor, care cereau alegeri curate, este un deja-vu al miliţiilor lui Chávez trăgând asupra protestatarilor neînarmaţi. Să afli că Tribunalul electoral din Iran este un simplu accesoriu al guvernului Ahmadinejad, îţi reaminteşte că şeful organismului echivalent din Venezuela a devenit după alegeri vicepreşedinte al aceluiaşi guvern a cărui victorie o certificase cu doar câteva zile înainte.

Corupţie şi inegalităţi

Ambii lideri au venit la putere cu un mesaj de luptă împotriva corupţiei şi inegalităţii şi de speranţă pentru săraci. Dar în ambele ţări magnitudinea corupţiei este depăşită numai de impunitatea cu care este practicată.

Ambii lideri au pus o bogăţie somptuoasă în mâinile unei noi elite. Graţie veniturilor de petrol, îşi pot permite să ascundă faptul că şi-au devastat economiile. Ratele de inflaţie ale ţărilor lor sunt printre cele mai ridicate din lume, iar pomenile guvernamentale şi angajarea neproductivă în sectorul public sunt singura speranţă de venit pentru milioane de familii.

State violente

Paralelele merg mai departe. În timp ce Ahmadinejad susţine Hezbollahul şi încearcă să controleze Libanul, Chávez suţine FARC şi are influenţă în Bolivia. Ambii cred că ţările lor sunt puteri regionale. Ahmadinejad promite dispariţia Israelului şi căderea Marelui Satan. În Venezuela, unde nu se auzise de anti-semitism, sinagogile sunt acum distruse, iar de la tribuna ONU Chávez s-a plâns că Bush jr. miroase a pucioasă satanică.

Poate cea mai surprinzătoare paralelă este dorinţa ambelor regimuri de a părea democratice, plurale şi progresiste. Ceea ce nu este atât de uşor, dată fiind practica lor autoritară, sectară şi militaristă.

Din cei 21 de miniştri ai cabinetului Ahmadinejad, 14 provin din Garda Revoluţionară sau din miliţii. Guvernele locale, companiile publice şi alte entităţi sunt toate conduse de asemenea oameni. Exact acelaşi lucru se întâmplă în Venezuela, unde rudele, prietenii şi camarazii preşedintelui sunt prezenţi în orice sferă de putere.

În ambele ţări elementele violente sunt la putere, nu în opoziţie, iar miliţiile guvernamentale deţin monopolul violenţei ca instrument politic. Dar este esenţial să înţelegem că în ambele locuri, alegerile nu înseamnă o posibilă schimbare de preşedinte, ci posibilitatea de a-i elimina de la putere pe cei care au decis să o păstreze pe vecie. Iar asta nu e uşor. Nici în Venezuela, nici în Iran.

Moisés Naím

Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane „Foreign Policy“ pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte, din 2006, este „Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy“, tradusă deja în 18 limbi.