Vladimir Tismăneanu: Cine a tras de noi în 1989

FP România nr. 13. Cine a tras de noi: Papa Wojtila, Solidaritatea, Charta 77, Goma şi minerii din Valea Jiului, Gorbaciov şi Reagan. Reputat istoric al comunismului est-european, Vladimir Tismăneanu aminteşte cele mai importante momente şi persoane care au făcut posibile eliberările din 1989 şi tranziţiile care le-au urmat.

Domnule profesor, ce a intervenit fundamental în căderea comunismului?

Tocmai lucrez la un fel de mega-recenzie care reanalizează anul 1989. Una dintre cărţi este scrisă de un cunoscut jurnalist, Victor Sebestyen - „Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire". Alta este cartea jurnalistului Michael Myer de la „Newsweek" (ultimul jurnalist care l-a intevievat pe Ceauşescu, chiar înainte de a fi executat - n. red.) - „The Year that Changed the World". A treia carte este a profesorului Stephen Kotkin, de la Universitatea Princeton, care mi se pare cea mai interesantă - „Uncivil Society: 1989 and the Implosion of the Communist Establishment". Faţă de propria mea carte „Reinventarea politicului", care se focaliza pe rolul societăţii civile şi al intelectualilor critici în dezmembrarea regimului comunist totalitar, accentul acestor cărţi, mai ales la Kotkin, cade pe implozia nomenclaturilor, şi explică, într-un fel, şi supravieţuirea acestor nomenclaturi. Nu a fost vorba despre o societate civilă, care ar fi fost antipodul regimului totalitar şi care se dezvolta ca un fel de geamăn pozitiv versus geamănul negativ, ci este vorba chiar despre o sinucidere a nomenclaturii. Nimeni nu se sinucide fără un motiv, fără o depresie psihică. De ce erau nomenclaturile deprimate? Prima cauză este criza ideologică - nu mai au niciun fel de soluţii de supravieţuire ideologică. A doua este agravarea crizei economice internaţionale, care nu le mai oferă diversele avantaje, prin împrumuturi şi prin alte forme de respiraţie artificială de care beneficiau aceste regimuri.

Care sunt personalităţile care au influenţat cel mai mult tranziţiile în Est?

Primul este Papa Ioan Paul al II-lea. Primul, în sens cronologic. Primul pentru că alegerea cardinalului Karol Wojtyla, în 1978, ca Papă - primul Papă dintr-o ţară comunistă, şi primul Papă probabil în sute de ani care nu era italian, schimba fundamental datele războiului ideologic internaţional. Vizita lui Ioan Paul al II-lea - şi acel „Să nu vă fie frică", la Marea Messă din 1979 pe pământul unei Polonii încă sub dominaţie comunistă - avea să joace rolul, cred eu, al unui detonator. Ei bine, m-am uitat eu însumi la indexul de nume şi concepte din „Reinventarea politicului", pe care am scris-o în 1991, şi Papa nu era atât de prezent. Pentru că eram prea aproape de evenimente. Nu întâmplător, Dumas şi-a intitulat romanul „După 20 de ani" - după 20 de ani este de obicei timpul când putem să facem o primă retrospectivă serioasă, profundă.

Urmează, evident legată de Ioan Paul al II-lea, formarea Sindicatului liber şi autoguvernat Solidaritatea, din Polonia. Şi aici ne vin imediat în minte numele strategilor Solidarităţii - Adam Michnik şi Jacek Kuron, ca să dau doar numele celor mai importanţi, şi, evident, omul care devine simbolul Solidarităţii: muncitorul electrician de la Şantierele Lenin din Gdansk, Lech Walesa. Nu trebuie uitat că în ceea ce se numea atunci Cehoslovacia se formase Charta 77, şi unul dintre iniţiatorii ei a fost dramaturgul şi filosoful politic Vaclav Havel. În opera lui Havel se articulează, mai cu seamă în anii '80, filosofia societăţii civile şi a disidenţei europene - îndeosebi în nemuritorul „Puterea celor fără de putere". În aceeaşi perioadă, nomenclaturile sunt în declin.

Încă o personalitate care joacă un rol esenţial, şi condiţia necesară dar nu suficientă a schimbărilor sociale din '89, este, evident, Mihail Gorbaciov. Am stat de vorbă cu o serie de militanţi ai Chartei 77, am stat îndelung de vorbă cu Adam Michnik, toate figurile importante din lumea fost comunistă care au fost implicate în aceste tranziţii recunosc - aşa cum spunea Mircea Dinescu în celebrul său interviu din „Liberation" din primăvara lui '89 - că pentru locuitorii blocului sovietic Gorbaciov reprezenta în acel moment „un adevărat Mesia cu chip uman". Ulterior, sigur că socialismul cu chip uman n-a mai fost o opţiune convingătoare, s-a dovedit o fundătură istorică, o iluzie - multă lume poate ştia că e o iluzie.

Ca filosof politic revin însă mereu împotriva tentaţiei determinismului retroactiv, faptul că noi ştim cum s-a terminat un eveniment ne face să credem că ştim cum s-ar fi putut termina - întodeauna există mai mult de un posibil deznodământ al unor evenimente istorice. După ce evenimentul s-a încheiat spunem: acesta era deznodământul inevitabil. Inevitabilitatea este un cuvânt care, le spun mereu studenţilor mei, trebuie scos din vocabularul nostru dacă vrem să analizăm fenomene politice. Nu există deznodământuri inevitabile; există opţiuni, există intervenţia umană în cadrul acestor structuri.

Încă un element care nu trebuie uitat: relaţia între Statele Unite, Vatican şi mişcările contestatare, în special din Polonia. Să-l numim elementul Ronald Reagan - revoluţia conservatoare care a avut loc în momentul respectiv în Statele Unite. Atitudinea mult mai tranşantă, mai puţin acomodaţionistă în relaţiile cu URSS au pus o presiune colosală asupra maşinii politice, a nomenclaturii sovietice, astfel încât s-a ajuns la adoptarea politicii de perestroika şi glasnost. Deci: nu numai Reagan, dar şi Reagan. Toate aceste condiţii necesare, laolaltă, devin şi suficiente. 1989 a fost un fenomen cu multe faţete şi cu multe cauze.

Cât de prezentă era America la începutul tranziţiilor estice?

În vara lui 1989 SUA privesc cu un anumit scepticism ritmul acestor evenimente. Dar vizita lui George Bush Sr. la Budapesta - despre care Michael Myer scrie pe larg - şi prelegerea pe care o ţine ca preşedinte al SUA la Universitatea, ironică situaţia, care se numea Karl Marx, vorbind clar despre necesitatea de a se merge dincolo de economia de comandă, dincolo de sistemul monopartinic, arată clar că SUA susţin o viziune de reconstrucţie a societăţii civile, a pluralismului. Atitudine care, la rândul său, a încurajat forţele politice locale orientate în această direcţie.

Iarăşi, Victor Sebestyen povesteşte în cartea lui cât de puternică a fost colaborarea între Solidaritatea - în special între delegaţia sa în străinătate, la Bruxelles, dar şi în ţările scandinave - şi administraţia Reagan, prin intermediul CIA. Arată clar cum se trimiteau faxuri, maşini de scris şi toate celelalte. Vorbim de milioane de dolari care au fost efectiv trimişi şi folosiţi în această direcţie, sub diverse alte forme de acoperire. Cartea lui Sebestyen descrie şi colaborarea între directorul de atunci al CIA, Wiliam Cassey, şi Vatican. Cassey era catolic şi foarte anticomunist, şi a făcut din această acţiune împotriva comunismului polonez una dintre acţiunile principale pentru restaurarea unei civilizaţii umaniste într-o ţară comunistă. În plus, sunt valorile.

Cred că această compromitere a opţiunii socialismului cu chip uman vine şi din existenţa unor aşteptări occidentale, în genere, dar în special din partea SUA. În cazul specific al României, cu ocazia vizitei secretarului de stat James Baker, cred că în februarie 1990, s-a spus foarte franc guvernului Roman, respectiv administraţiei provizorii, care sunt exigenţele SUA pentru a avea o relaţie normală cu România. Multipartidism din punct de vedere politic, deschidere spre economia de piaţă şi garantarea proprietăţii private - nu recunoaşterea, cum a spus mereu Ion Iliescu, ci garantarea, care avea să se întâmple mult mai târziu în România -, asumarea trecutului şi adevărul despre revoluţia din 1989 şi desfiinţarea Securităţii. Toate cele patru, vreme de trei-patru ani după aceea, au fost apoi, de fapt, negate de regimul Roman-Iliescu; acestea sunt datele istorice.

Sincronizarea ratată a românilor

Dacă ne uităm la România, este un moment care contează foarte mult - este momentul 1977, care are două elemente esenţiale: mişcarea Goma pentru drepturile omului, după numele iniţiatorului său, şi greva minerilor din Valea Jiului, din 1977. Acesta ar fi fost momentul când, probabil, şi în cadrul nomenclaturii române, sau în ceea ce Kotkin numeşte societate ne-civilă, s-ar fi putut constitui un grup sau o direcţie relativ reformistă, care să menţină România mai mult sau mai puţin sincronă cu evoluţiile din celelalte ţări din Est. Momentul 1977 - care începe practic cu cutremurul din martie '77, „cutremurul oamenilor", cum i-a spus Paul Goma - nu s-au tradus în formarea unei grupări în interiorul societăţii necivile, a nomenclaturii comuniste, care să pregătească într-un fel sau altul aceste tranziţii. De aici şi violenţa momentului rupturii istorice din 1989, intransigenţa de care a dat dovada Ceauşescu şi viclenia tactică, să-l numim machiavellismul neobolşevic, de care au dat dovadă cei care au preluat puterea după prăbuşirea regimului Ceauşescu.

Trădarea lucizilor

Accentul lui Michael Meyer cade pe ideea că socialismul cu chip uman nu mai reprezenta o soluţie viabilă, idee care se conturase chiar şi în rândul elementelor luminate din unele societăţi necivile - când spun societate necivilă, asta înseamnă birocraţie comunistă. Michael Meyer îl dă ca exemplu pe Miklós Németh. El spunea că '89 şi căderea comunismului s-au datorat unei conspiraţii de lideri precum cei din Ungaria, printre care primul-ministru Németh şi Imre Poszgay, şeful Frontului Patriei, care ţinea legătura cu membrii Biroului Politic, aceia convinşi acum că opţiunea socialistă, cu o economie de comandă şi cu monopartidism, nu mai avea valoare. Acestea nu au fost comportamente reactive, ci active - în vara anului '89 deschizând frontiera şi distrugând gardul între Ungaria şi Austria... A existat o vizită secretă la Helmut Kohl, despre care nu ştiam nici noi până acum. După ce a vorbit cu Gorbaciov, Németh a plecat în Germania. Iar Kohl îl întreabă: „Ce sumă doriţi ca ajutor economic?". Németh îi răspunde: „Eu n-am venit să cer nimic, noi nu credem că acest sistem mai poate să dureze." Sigur că din punctul de vedere al comuniştilor Miklos Németh este un trădător. Toate aceste cărţi accentuează şi criza din Afganistan, eşecul, Vietnamul ruşilor. Sigur, există şi Cernobîlul, dar Afganistanul este clar dovada că sistemul militarist industrial, aşa cum funcţiona el în tradiţia stalinistă, nu mai făcea faţă. Era necompetitiv, pur şi simplu nu mai dădea randament, ci, dimpotrivă, era falimentar.

Dosarele FP România

Cele mai puternice subiecte internaţionale din ediţia curentă a revistei FP România se referă la rolul telenovelelor în dezvoltarea societăţilor, la pandemia de gripă foarte nouă şi la nevoia irepresibilă de Dumnezeu. Plus antropologia ideii de multipolarism, lecţiile Imperiului bizantin pentru America sau raţiunea nebuniei lui Kim Jong Il.
Redacţia română a adaugat două ample dosare, cu perspective regionale. „Revoluţia continuă" arată unde au ajuns est-europenii, şi restul lumii, după două decenii de tranziţii. Printre autori: Petre Roman, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, Vladimir Pasti, Sorin Adam Matei sau Istvan Rev - Ungaria, Walter Isaacson - SUA, Ekrem Dupanovici & Selma Podranovici - Bosnia Herţegovina.
„Afganistan: Ne retragem sau plusăm" pleacă de întrebarea „Ce caută România pe frontul afgan?" (Dar Germania sau Turcia?) şi analizează, cu ajutorul unor experţi europeni şi consilieri ai Casei Albe, strategia de contrainsurgenţă a generalului McChrystal, verigile slabe ale operaţiunilor NATO şi chiar posibilitatea păcii cu o anumită parte a talibanilor.