Viitorul Uniunii euro-arabe

Marile puteri europene, dacă mai putem utiliza această expresie într-o uniune ale cărei ţări membre se vor a fi egale, au o relaţie istorică cu statele din sudul Mediteranei, statele Maghrebului Arab.

Perioada colonială şi experienţele comune multiple din timpul prezenţei politico-administrative a europenilor în ţările arabe ar putea reprezenta un plus în înţelegerea resorturilor sociale ale lumii arabo-musulmane. Unele ţări europene, cu precădere Franţa, au mai mult decât altele o experienţă acumulată în timp în tratarea chestiunii arabe, fie şi dacă ne referim numai la relaţia cu Algeria. Dosarul algerian poate ar fi trebuit să-i înveţe pe europeni că politica dublului standard nu produce urmări pozitive. Deşi nu putem să-i învinuim numai pe europeni pentru acest lucru.

Proiectul pentru crearea unei uniuni care să cuprindă ţările din jurul Mediteranei, şi în scopul de a se ajunge la un tip de uniformizare a valorilor care definesc structurile social-politice ale ţărilor membre, a fost de la bun început foarte ambiţios. În nordul Africii avem societăţi îngheţate din punctul de vedere al transformărilor politice, aşa cum le defineşte politologul egiptean Fahmi Huwaydi. În ciuda deschiderii pieţelor arabe în faţa companiilor străine, europene şi altele, aceste ţări nu au întreprins şi alte tipuri de reformă. Deschiderea în faţa investitorilor străini, după modelul chinez, nu înseamnă o deschidere şi faţă de propriii cetăţeni şi a revendicărilor tot mai insistente ale acestora. De altfel, în mod bizar, creşterea acestor economii coexistă cu un nivel de trai din ce în ce mai scăzut, aspect care a contribuit la acumularea fără precedent de tensiune socială.

Eşecul de sistem din ţările Maghrebului Arab, constatat ca atare în Tunisia şi Egipt, nu poate să-şi găsească vinovaţii numai în exterior. Faptul că lumea occidentală a agreat, şi parţial girat, sisteme politice din ţările aflate la sud de Mediterană  reprezintă fără îndoială o realitate a politicii mondiale din ultimii ani. Politologul Dominique Moïsi, în lucrarea sa „La Géopolitique de l'émotion", caracteriza Occidentul ca fiind o societate dominată de frică: teama de valurile posibile de migraţie, în perspectiva unei liberalizări accentuate a societăţilor din sudul Mediteranei, teama de creşterea numărului de musulmani din Europa, chestiune extrem de actuală în contextul dezbaterilor legate de identitatea naţională (în special în Franţa), teama pentru securitatea cotidiană, pusă în pericol, de cele mai multe ori, de elemente de provenienţă sud-mediteraneană - din toate aceste temeri, plus altele asemănătoare, Europa şi restul Occidentului a făcut un pact întru stabilitate cu regimurile autoritare din Maghrebul Arab şi de aiurea.

Viitorul acestei structuri mediteraneene depinde de multe necunoscute: situaţia încă neclară din Tunisia în urma plecării preşedintelui Ben Ali şi structurarea unui cadru politic care să înlocuiască vechiul sistem, evoluţia situaţiei de la Cairo cu implicaţii regionale mult mai ample prin comparaţie cu cazul tunisian, reacţiile celorlalte ţări aflate în vecinătatea imediată, membre la rândul lor în această uniune mediteraneană. ; Lector dr. Laura Sitaru predă araba la Universitatea Bucureşti.

"În nordul Africii avem societăţi îngheţate din punctul de vedere al transformărilor politice."
Laura Sitaru
cercetătoare la Institutul Diplomatic Român