Uniunea Europeană, relansată cu noi feţe

Analiză. Cel mai mare bloc comercial din lume, UE ar putea deveni şi mai influentă internaţional graţie noilor instituţii create de Tratatul de la Lisabona, care intră în vigoare la 1 decembrie

Complicatul manual care stă acum la baza Uniunii crează noi puteri supranaţionale. Ca urmare, noul preşedinte al Consiliului European ar putea deveni mai puternic şi decât preşedintele Comisiei Europene.

Unul dintre cele mai importante elemente care indică o adâncire a integrării politice, chiar dacă ele nu vor mulţumi pe cei mai ardenţi federalişti, se referă la faptul că Tratatul de la Lisabona consacră o personalitate juridică unică pentru Uniunea Europeană. Aceasta înseamnă că sunt aboliţi cei trei „pilieri" - economic, afaceri interne, politică externă -, statele membre vor putea semna doar acele tratate internaţionale care sunt compatibile cu dreptul comunitar, iar UE nu mai este doar un nume, o metaforă, un mod de a denumi această construcţie economico-politică europeană unică.

De asemenea, extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri la încă 50 de arii de politici limitează semnificativ posibilitatea statelor membre de a se folosi de veto în blocarea de decizii. Pentru unii analişti, această modificare instituţională adusă de tratat este cea mai importantă din punctul de vedere al adâncirii integrării.

Preşedinţie colectivă

Mai mult, documentul transformă Consiliul European într-o instituţie de sine stătătoare şi puternică, distinctă de Consiliul de Miniştri. Consiliul European a fost formalizat şi recunoscut ca instituţie cu atribuţii majore în decizia europeană prin Actul Unic European din 1986. Dar abia prin Tratatul de la Lisabona intră în avanscena politică unională. Am putea asimila Consiliul European cu funcţia pe care o are un preşedinte la nivelul unui stat. Doar că se prezintă sub forma unei preşedinţii colective (colectivul fiind alcătuit din şefii de state şi guverne ai statelor membre).

În acelaşi timp, Tratatul creează postul de Preşedinte al Consiliului European - o poziţie cu stabilitate (doi ani şi jumătate, cu posibilitatea prelungirii cu încă pe atât) şi capacitate de reprezentare a politicii externe. Se poate presupune că acest Preşedinte va fi o figură politică mai puternică decât Preşedintele Comisiei, având în vedere puterea de decizie mai mare a Consiliului European. Primul mandat de preşedinţie a Consiliului European va fi o perioadă de explorări şi tatonări a limitelor puterilor sale, dar şi a delimitărilor faţă de puterile preşedintelui Comisiei şi faţă de nou-instituita funcţie a Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe (ÎRAE).

Limpeziri viitoare

Nu există însă delimitări clare, formale, între puterile Preşedintelui Consiliului European şi ale ÎRAE în ceea ce priveşte competenţele de reprezentare externă. ÎRAE va fi şi liderul Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe şi vicepreşedinte al Comisiei. Pe de altă parte, preşedinţia celelorlalte Consilii de Miniştri nu va beneficia de un preşedinte stabil, precum ÎRAE, ci vor funcţiona după principiul rotaţiei la 6 luni, ca şi până acum. Acest fapt are două feţe: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) va beneficia de coerenţă şi continuitate, şi posibil de soliditate; va exista şi o oarecare confuzie de atribuţii, dar care probabil, va fi limpezită prin relaţionarea concretă a indivizilor care vor ocupa aceste funcţii.

Este posibil ca în timp, poziţia de preşedinte al Consiliului European să se întărească. Deja se vorbeşte despre acesta ca despre un „preşedinte al UE". Deocamdată, preşedintele Comisiei este figura dominantă, şi aceasta se datorează şi faptului că subîntinde funcţiuni economice şi politice care sunt comunitare sau comunitarizate.

UE poate evolua în termeni de funcţionalitate ca organizaţie. Să ne gândim, de exemplu, la caracterul greoi al consultărilor în 27 atunci când este vorba de luarea unei poziţii de politică externă comună într-o situaţie de criză. Să ne gândim, de asemenea, la lipsa de claritate a departajărilor de atribuţii de reprezentare externă dintre noul Preşedinte al Consiliului European şi Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Europene. Este loc de multe modificări, doar că, fiind vorba despre o organizaţie care are un caracter mixt interguvernamental şi federal, este dificil să ajungi la un consens privind aceste schimbări.

Puterea europeană

În ceea ce priveşte influenţa internaţională, aş spune că Europa influenţează restul lumii cu sau fără o organizare optimă în interior. Politica europeană de dezvoltare (UE este cel mai mare donor şi susţinător al dezvoltării din lume), politica de vecinătate, politica de parteneriat cu Rusia, mulţimea de acorduri economice bilaterale şi facilităţile comerciale pe care le oferă partenerilor mai puţin dezvoltaţi (inclusiv scutiri complete de taxe vamale pentru cele mai sărace ţări) - toate îi asigură Uniunii Europene o influenţă apreciabilă în lume. La acestea se adaugă modelul său unic de integrare economico-politică pe care l-a găsit ca soluţie la conflictele care au măcinat secole statele europene. Faptul că UE este cel mai mare bloc comercial din lume, cu o poziţie foarte puternică în Organizaţia Mondială a Comerţului este de asemenea de natură a-i conferi influenţă în lume, ca să nu menţionăm nivelul foarte ridicat al investiţiilor directe de capital în SUA (peste 70%) sau prezenţa proeminentă a membrilor săi în organizaţii internaţionale majore (ONU, FMI, BIRD, OCDE etc).

Este posibil ca o evoluţie mai pregnantă a Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi o capacitate crescută a UE de a interveni în situaţii de criză pe diferite fronturi internaţionale să conducă la o sporire a influenţei şi mai ales a puterii sale în raport cu alţi mari actori politico-militari. Dar UE este apreciată azi tocmai pentru puterea sa soft şi pentru modelul social pe care îl proiectează în afara sa. Deci, în măsura în care UE va reuşi să continue a-şi dezvolta politicile sociale, politica regională şi de coeziune, ea va reprezenta un factor de influenţă simbolică în rândul statelor mai puţin dezvoltate ale lumii, dar chiar şi pentru state dezvoltate ale lumii precum SUA, Japonia, Australia.

De ce nu avem eurospecticii noştri

• Noi nu avem scepticii noştri, dar în schimb avem ignoranţii noştri. Nouă ne lipseşte mentalitatea de european, de a ne concepe pe noi înşine ca europeni, ca parte din această construcţie europeană. Noi nu ştim să construim, ci doar să aşteptăm şi eventual să cerem. Aici este problema noastră. De aceea îl admir sincer pe Adrian Severin, care de ani de zile lucrează intens pentru diferite instituţii europene, şi nu doar în cadrul UE. Şi o admir pe Monica Macovei, pe Renate Weber şi pe toţi românii care nu sunt timoraţi şi provinciali atunci când ajung să facă parte din structuri politice europene.

• Desigur, este rău că nu avem eurosceptici, nu pentru că nu am putea face figurile actoriceşti precum preşedintele Cehiei pe scena europeană, ci pentru că absenţa euroscepticilor denotă necunoaşterea realităţii integrării economice europene şi a efectelor pe care le are integrarea asupra românilor şi a europenilor în general.

• Pe de altă parte, cred că nici nu am putea să avem eurosceptici pentru că nu ne putem concepe în afara UE. „Ce ne-am face fără UE?!" ar fi atitudinea tipic românească. Nici în urmă cu 10 ani nu s-a discutat cu argumente posibilitatea de a rămâne un stat neutru şi a nu intra în NATO (chiar dacă ar fi fost o prostie). Ba chiar cei care iniţiau astfel de discuţii erau consideraţi un fel de trădători de neam. Contextul cultural românesc, puternic înclinat spre uniformitate şi foarte defavorabil dizidenţei, atitudinii independente, nu e de natură să încurajeze atitudini eurosceptice.

Dr. Liliana Popescu este conferenţiar universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

Versiunea lungă a articolului, cu epopeea Tratatului constituţional şi cât de federalist mai e Tratatul de la Lisabona: "Cât de federală a devenit Uniunea Europeană? Dar funcţională?"