Ulrich Kater, economist german: "Fără deficitele Greciei, excedentul german ar fi fost mai mic"

Economistul-şef de la Deka Bank explică pentru FP România diferenţele de competitivitate din zona euro. Kater recomandă o ancorare mai puternică a Germaniei în spaţiul asiatic, care este deja favorizată de creşterea cererii de bunuri industriale combinată cu creşterea economică puternică din Asia.

Cât de puternic au împovărat zona euro datoriile suverane ale statelor membre UE?

În ce măsură cotele ridicate de îndatorare slăbesc capacitatea de producţie a zonei euro se va vedea abia atunci când vom trage concluziile politice din criză. Regulile prevăzute în Pactul de Stabilitate privind datoriile suverane, pe care statele membre le-au încălcat, şi-au pierdut credibilitatea. Acum este nevoie de reforme şi reguli noi. Din cauza pierderii competitivităţii economiei autohtone şi a depedenţei de piaţa internă este de aşteptat ca în următorii ani discrepanţele dintre ţările bine structurate şi cele prost structurate să se adâncească.

Diferenţele acestea se referă la date structurale precum competitivitatea economiei pe plan internaţional şi deficitele publice. Până acum exista regula că fiecare ţară din zona euro este responsabilă pentru deficitele ei bugetare sau de cont curent şi pentru fiecare sector al economiei, fie că e vorba de consumatori sau întreprinderi. Acum este important să se ajungă la un consens pentru noi reguli. Tensiunile politice din ultimile luni se vor accentua pentru că se pune întrebarea: Cine este responsabil pentru situaţia actuală: ţările cu deficit mare sau ţările cu excedent? Germania are o economie foarte competitivă. Dar fără deficitele Greciei, excedentele noastre ar fi mai mici. Euro este un club, toţi trebuie să contribuie la  rezolvarea problemelor. Ţările cu deficit trebuie să economisească şi să-şi îmbunătăţească competitivitatea. Asta este uşor tehnic, dar politic greu de realizat. Ţările cu excedent trebuie să-şi mărească cererea pe piaţa internă şi să insiste mai mult pe consum.

Mai este sustenabil modelul de export al Germaniei? Cât de puternic au fost lovite de criză celelalte state europene, a căror creştere economică se bazează tot pe export? De ce Germania a înregistrat o scădere economică de două ori mai mare ca SUA sau spaţiul anglo-saxon?

Reacţiile diferite la criză ale Germaniei şi ale SUA se explică prin orientarea  economică diferită a celor două ţări. Dependenţa de export a Germaniei, combinată cu scăderea cererii la nivel mondial, a condus la o scădere economică cu care SUA nu s-au confruntat în aceeaşi măsură. Un aspect important al crizei este apropierea capacităţii de producţie a ţărilor industrializate şi a celor nou-industrializate. Diferenţele de venit pe cap de locuitor în ţări industrializate şi nou-industrializate rămân încă mari, dar prin criza care a lovit mai puţin pieţele emergente s-au mai redus. Economiile emergente asiatice produc acum mai mult decât înainte de criză, spre diferenţă de SUA şi Europa care revin încet la producţia dinainte. Anterior, veniturile în ţările industrializate erau de 10 ori mai mari, acum doar de 4-5 ori mai mari decât în ţări precum China.

Creşterea economică în SUA şi în Europa este mult mai lentă. Din acest motiv Germania n-ar trebui să renunţe la export, calul care trage economia înainte, pentru că acest fenomen o să aibă o influenţă pozitivă pe termen lung asupra creşterii economice, dacă Germania reuşeşte să se ancoreze mai puternic în spaţiul asiatic. Astfel dezoltarea economică a Germaniei ar putea deveni mai independentă de şocuri regionale. Creşterea cererii de bunuri industriale combinată cu creşterea economică puternică în Asia încurajează această ancorare. Un alt aspect pozitiv al acestei evoluţii este diversificarea cererii de export. Ţările nou-industrializate vor dezvolta cererea internă şi vor fi produse bunuri de consum şi în ţările industrializate.

Germania dă semne de revenire economică. În ciuda scăderii producţiei, şomajul n-a crescut. Reţeta bazată pe munca scurtă pare o poveste de succes. Cum vedeţi viitoarele evoluţii economice?

În fapt, consumul privat şi de stat din ultimul an a fost unul dintre principalii factori de sprijin ai creşterii economice, ceea ce confirmă succesul reţetei muncii scurte. Potrivit prognozelor pentru anii următori, creşterea economică a Germaniei va fi de 1,4% în 2010, astfel încât nivelul de creştere dinaintea crizei va putea fi atins. Totuşi, consumul va avea o importanţă mai redusă pentru creşterea economică, pentru că şomajul va creşte uşor din cauza adaptării capacităţilor.  Exporturile, care şi-au revenit bine datorită creşterii cererii din statele nou-industrializate, vor rămâne ca şi în anii dinaintea crizei, forţa motrice a creşterii economice.

Ar putea izbucni o nouă criză în Europa? De data aceasta una legată de specularea obligaţiunilor de stat şi a asigurărilor în caz de incapacitate de plată?

Probabilitatea izbucnirii unei noi crize din cauza speculaţiilor este foarte redusă după salvarea provizorie a Greciei. Dacă situaţia financiară a altor ţări puternic îndatorate este îngrijorătoare, în cazul Greciei combinaţia dintre reputaţia financiar-politică proastă a ţării, nervozitatea extremă a pieţelor de capital şi declaraţiilor neclare ale UE despre un posibil pachet financiar au făcut presiuni puternice asupra dobânzilor. Prin ajutoarele aprobate de UE li s-a semnalat foarte clar pieţelor că în caz de nevoie vor fi luate măsurile pentru a preveni un faliment al statului. În schimb, ţări precum Spania, Italia sau Irlanda au pornit de la datorii mai mici şi au început deja să implementeze programe de economie, astfel încât nu se află într-un pericol atât de mare să cadă pradă speculanţilor.

Ar putea un Fond Monetar European, după modelul FMI, să asigure o guvernanţă economică europeană? Ar trebui să fie acesta un organ de prevenire care să împiedice marile îndatorări (cazul Greciei) sau un sistem de salvare a ţărilor de faliment în ultima clipă?

Înainte de a discuta despre introducerea unui Fond Monetar European, ar trebui să ne gândim dacă nu ar fi mai bine să lucrăm la Pactul de stabilitate şi creştere  pentru ca acesta să-şi îndeplinească sarcinile iniţiale, în loc să vrei să-i compensăm slăbiciunile prin crearea unei noi instituţii. Dincolo de asta, acest Fond ar putea să asigure finanţele europene de stat doar dacă statele membre ar fi dispuse să renunţe la o componentă importantă a suveranităţii.

Dacă s-au tras învăţături din criza actuală, ar trebui pus accent clar pe un mecanism de prevenire, pentru a preveni din start ca în UE să se instituie o sistematică a măsurilor de salvare. Totuşi asta pare aproape imposibil prin suprapunerea cu competenţele naţionale de politică fiscală, la care statele nu prea sunt dispuse să renunţe pentru a accepta să li se spună cum să-şi gestioneze bugetele. Politica fiscală şi taxele sunt atribuţii esenţiale ale statelor suverane şi parlamentelor naţionale. Orice nouă instituţie europeană de coordonare fiscală ar avea această problemă a lipsei sancţiunilor.

Cum ar putea totuşi statele europene să-şi coordoneze mai bine politicile financiare? Ce organism ar putea stabili şi implementa sancţiuni mai dure pentru ţările zonei euro pentru a evita astfel marile îndatorări?

Atâta timp cât Pactul de stabilitate şi de creştere nu poate asigura controlul îndatorărilor şi alte măsuri nu sunt asigurate, trebuie să avem în continuare încredere că reducerea datoriilor are loc eficient la nivel naţional. Mai ales mecanisme precum cel elveţian de limitare a deficitului structural au fost eficiente pentru că dau un cadru clar spaţiului de manevră fiscal-politic şi în acelaşi timp măresc transparenţa pentru populaţie şi politică în legătură cu datoriile, ceea ce creşte considerabil presiunea pentru aplicarea sancţiunilor.

Ce a lipsit pactului de stabilitate? De ce au fost depăşite atât de uşor limitele în materie de deficite şi de datorie externă?

Cea mai mare problemă a Pactului de Stabilitate este dependenţa organelor de control de politică. De aceea ar fi de dorit un mecanism automat de aplicare a sancţiunilor, astfel încât statele să nu fie determinate de frica că nu vor putea ele însele să respecte regulile să se opună sancţiunilor decise împotriva altor state. Mai departe, Pactul de Stabilitate a pierdut din credibilitate după reforma din anul 2005 deoarece posibilităţile de a motiva deficitele mari au fost extinse considerabil. Miniştrii de finanţe ai UE au modificat criteriile Pactului de Stabilitate şi Creştere şi au introdus mult mai multe situaţii de excepţie. Atâta timp cât aceste probleme nu sunt rezolvate, tentaţia de a depăşi limitele impuse de Pact este considerabilă.