Cum ar putea să funcţioneze armata UE

Cum ar putea să funcţioneze armata UE

Comentariu. Ambiţiile UE de a avea o armată proprie au fost subminate chiar de cele trei mari ţări europene: Franţa, Germania şi Marea Britanie. Implicarea ţărilor în armata europeană ar trebui să ţină cont de unele criterii privind capacităţile lor militare şi atitudinile pe care le au despre război.

Uniunea Europeană este chiar mândră de puterea ei „soft” – prosperitatea, stabilitatea şi implicarea ei în instituţiile multilaterale a atras admiraţia întregii lumi. Acum un deceniu, când UE lansa Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) şi îl numea pe Javier Solana ca primul Înalt Reprezentant pentru Politică Externă, semnala ambiţiile şi în domeniul puterii „hard”. Politicieni din oraşe ca Beijing, New Delhi şi Moscova au luat notă despre acest lucru.

În aceste zile, totuşi, puţine guverne din altă parte văd UE ca o putere în creştere. Ele o privesc ca fiind lentă, slab organizată şi adesea divizată, şi  sunt dispreţuitoare mai ales în ce priveşte lipsa puterii ei militare.

Desigur, unele misiuni europene au îmbunătăţit situaţia, cum ar fi forţele de menţinere a păcii trimise în Bosnia, Ciad şi în Congo, juriştii care ajută autorităţile din Kosovo, flotila care luptă împotriva piraţilor în largul coatelor Somaliei. Dar unul din scopurile PESA a fost să genereze în mod semnificativ noi capacităţi militare, şi aici a eşuat.

Bugetul militar a fost redus în toată Europa şi numai cinci state membre au alocat 2% din PIB pentru apărare (Marea Britanie, Franţa, Polonia, Grecia şi Bulgaria, dar mai târziu, două au contribuit foarte puţin la misiunile UE). Teoretic, UE poate folosi două grupuri de luptă - forţele de reacţie rapidă pentru desfăşurarea în zone de criză - în orice moment. Dar multe grupuri de luptă există numai pe hârtie şi niciunul nu a fost vreodată desfăşurat.

Subminarea apărării

În ciuda acestei necesităţi pentru o capacitate de apărare a UE, fiecare dintre „cei trei mari europeni” au subminat-o sau păreau să o submineze în diferite moduri. Problema a fost Franţa. De mulţi ani, Parisul a încercat să îşi întărească rolul său militar de rival al NATO, care deranja America şi Europa Centrală.

Dar în acest an, preşedintele Nicolas Sarkozy a adus Franţa din nou în NATO ca membru deplin, convingând astfel SUA că Franţa nu mai vede relaţia NATO-UE ca fiind un joc cu sumă nulă. Acum există o susţinere largă din partea Americii pentru rolul UE în apărare. 

Cea mai mare problemă va fi Marea Britanie, dacă, după cum se pare, Partidul Conservator va ajunge la putere anul viitor, şi dacă retorica sa din trecut despre apărarea UE este un ghid şi pentru politica viitoare. Conservatorii se opun politicii de apărare a UE pe motiv că ar putea slăbi NATO.

 Ei ar putea încerca să se retragă din instituţiile de la Bruxelles, dar  americanii le-ar cere să se mai gândească. O Mare Britanie implicată pe deplin în UE şi în instituţiile ei este mai folositoare Statelor Unite decât una care este izolată.

În acest moment, problema este Germania. Tradiţiile ei pacifiste o determină să se opună folosirii forţei în problemele de securitate.

Germania a început să trimită trupe de menţinere a păcii în afara ţării, dar rareori li se permite să lupte, ceea ce înseamnă că, dacă sunt în Kosovo, Congo sau Afganistan, utilitatea lor este limitată. Dat fiind că Germania este cea mai mare ţară a UE, acest lucru slăbeşte politica europeană de apărare.

Numai aproape o treime din statele membre au luat în serios apărarea, şi cred că intervenţia este soluţia pentru problemele de securitate. Sunt ţări care au trupe în regiunile periculoase ale Afganistanului. Liderii celorlalte state membre lasă impresia că le-ar plăcea o Uniune care să fie ca o mare Elveţie - prosperă şi sigură, dar care să nu îşi facă griji pentru problemele din alte părţi ale lumii şi  să nu vrea să îşi asume responsabilitatea pentru rezolvarea lor.

Orice ţară care doreşte să se alăture unui asemenea club al apărării ar trebui să îndeplinească unele condiţii referitoare la capacităţile militare şi atitudinile privind folosirea forţei. Aşa cum regulile pentru adoptarea monedei euro au stimulat noile state membre să îşi îmbunătăţească performanţele economice, o organizaţie de apărare cu criterii dure privind aderarea ar putea încuraja guvernele să îşi reformeze armatele şi să îşi schimbe abordările despre război.

Charles Grant  este directorul Centrului European pentru Reformă. Adaptare după „Financial Times”.