Terapia de criză

Barcelona: manifestaţie sindicală pentru protejarea salariaţilor împotriva măsurilor anti-criză

Spania s-ar putea scuti de dificultăţi economice inutile, dacă n-ar amâna adoptarea de reforme care îi par încă inacceptabile. Liderii europeni nu au fost foarte originali când au spus că nu vor accepta condiţiile împrumuturilor de la FMI. Acum îşi retrag cuvântul.

Premierul spaniol neagă faptul că economia este în criză. Miniştrii săi vorbesc de speculatori străini şi mass-media care conspiră împotriva Spaniei.

Între timp, problemele economice se acumulează. Cabinetul este remaniat, se fac previziuni optimiste despre noi planuri pentru ocuparea forţei de muncă, planuri de investiţii, de reducere a deficitelor care dezechilibrează economia.

Situaţia se agravează. Dezbaterile politice se înfierbântă, se caută vinovaţii crizei: guvernele anterioare, partidele politice, elitele economice, anumite categorii sociale, chiar şi anumiţi indivizi. Clivajele dezbină ţara, iar guvernul are din ce în ce mai puţină susţinere. „Soluţiile", propuse de economişti sau de instituţii de prestigiu, proliferează.

Multe sunt contradictorii, dar cele care nu presupun măsuri dificile sunt cel mai bine primite. Guvernul experimentează fără rezultat. Apar conflicte sociale pe măsură ce sindicatele şi asociaţiile patronale fac presiuni asupra guvernului pentru a le proteja interesele.

Criza, în cinci acte

Realitatea are în cele din urmă câştig de cauză, iar guvernul (de obicei, altul) reuşeşte să ia deciziile care repun ţara pe traseul creşterii economice.
Care este ţara pe care tocmai am descris-o? Ei bine, ar putea fi Argentina lui Carlos Menem, Malaiezia lui Mahathir bin Mohammed, Mexicul lui Gortari, Rusia lui Boris Elţin sau Indonezia lui Suharto.

Dar iată că se întâmplă din nou, în Spania lui Zapatero. Scenariul este unul predictibil. Unu: negarea crizei. Doi: furia, şi denunţarea speculatorilor, a mass-media şi a băncilor. Trei: măsuri paliative fără efect. Patru: gravă criză economică, socială şi politică. Cinci: asumarea unor măsuri pe care ai promis că nu le vei lua niciodată.

Tergiversările spaniole

Când Zapatero şi-a exprimat îndoiala că Spania s-ar afla în criză economică, el n-a făcut decât să-i imite pur şi simplu pe Elţîn şi Menem. Când ministrul Lucrărilor Publice spune că slăbiciunea monedei euro a fost cauzată de „speculaţiile financiare" nu face decât să reia mesajul lui Mahathir, care a dat vina pentru devalorizarea monedei ţării sale pe „speculatorul" George Soros.

Liderii europeni nu au fost foarte originali atunci când au spus că nu vor accepta niciodată împrumuturi pentru care FMI pune condiţia ca dezechilibrele economice să fie corectate. Tot ei îşi retrag acum cuvântul. Acelaşi traseu melodramatic a fost întotdeauna urmat de către clienţii FMI - doar că acum clienţii sunt europeni.

Este într-adevăr greu să înveţi din experienţa altora, dar făcând astfel, Spania s-ar putea scuti de o mulţime de dificultăţi economice inutile - pe care nu le poate depăşi atâta timp cât amână adoptarea de reforme structurale care îi par încă îndepărtate şi inacceptabile.

Moisés Naím

- Redactor-şef al revistei americane „Foreign Policy", pe care a relansat-o în 2003 pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.
- Fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.
- Ultima sa carte, din 2006, este „Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy", tradusă deja în 18 limbi.