Statul micilor proprietari - soluţia crizei economice

„Distributismul” propune un model economic care să nu favorizeze nici „mogulul”, nici marea corporaţie, nici „statul-dădacă“, ci pe ţăranul gospodar şi micul întreprinzător.

În luna noiembrie 2009, m-am aflat în România, alături de teologul şi economistul John Medaille de la Universitatea Dallas, pentru a lansa antologia "A Treia Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde". Antologia, pe care am realizat-o împreună cu profesorul texan, include textele unor renumiţi gânditori de astăzi, precum profesorul Stefano Zamagni, consilier economic al Papei Benedict XVI, şi Phillip Blond, noul „rege filozof“ al conservatorilor britanici. Economia libertăţii reprezintă topografia unor practici economice viabile. Dacă ar fi aplicate în mod sistematic în ţara noastră, ele ne-ar putea ajuta să evităm colapsul iminent al economiei şi să ieşim la liman prin mijloace care ne stau la îndemână, fără a ne îndatora în numele copiilor şi nepoţilor noştri şi fără a scoate România la mezat. În afara faptului că propune soluţii anticriză viabile, Economia libertăţii jalonează calea spre restaurarea unei societăţi sănătoase şi prospere.

De la bun început, fără a fi fost măcar răsfoită, cartea a fost primită cu neîncredere de cei interesaţi să menţină status quo-ul economic şi intelectual în România. Spre deosebire de alte lucrări care propun soluţii de „reconstrucţie“, Economia libertăţii nu încearcă să resusciteze un model economic şi social muribund. Autorii antologaţi merg la rădăcina răului, vizează cauzele structurale care au produs dezastrul actual; soluţiile lor nu sunt menite să repare un sistem stricat, ci să-l înlăture complet, înlocuindu-l cu unul funcţional.

În esenţă, Economia libertăţii luminează căile spre instaurarea în ţara noastră a unui stat al micilor proprietari. Acest ideal este convergent cu distributismul şi respectă supoziţia economiei neoclasice a „numarului vast de firme“ - pe o piaţă cu adevărat liberă trebuie să acţioneze un număr suficient de mare de unităţi economice, aşa încât nici una să nu aibă puterea de a impune preţurile. Precondiţia „numărului vast de firme” impune însă ca proprietatea productivă să fie larg raspândită în societate. Or, în România se constată o concentrare îngrijorătoare a proprietăţii în câteva mâini. Foarte mulţi dintre concetăţenii noştri nu posedă experienţa proprietăţii productive. Pur şi simplu trăiesc în condiţii de „sclavagism” salarial - nu ştiu ce implică statutul de proprietar, întrucât nu l-au cunoscut niciodată în chip de realitate directă. Această situaţie explică dorinţa multora de a rămâne simbriaşi „la stat” şi în marile corporaţii mai degrabă decât să pornească o afacere pe cont propriu.

Urmând cu obedienţă unele modele teoretice din import (neoliberalismul, de pildă), încurajând sau închizând ochii la practicile mafiote din economia reală, statul român nu a avut nici un interes să dezvolte o democraţie economică, un sistem bazat pe piaţa liberă, care să-i încurajeze pe cât mai mulţi cetăţeni să deţină o proprietate productivă (mijloace de producţie). Toate guvernele care s-au perindat la cârma României au încurajat, pe de-o parte, concentrarea de capital şi formarea de pieţe monopoliste, iar pe de altă parte, au promovat sau recurs la mijloace non-economice majore de tip socialist-keynesian - „pomeni electorale”, subvenţii, credit pentru consum (camătă) - pentru a remedia (fără să fi reuşit) gravele dezechilibre economice şi nedreptăţile sociale tot mai mari. În ultimii douăzeci de ani am asistat la spolierea României şi la înrobirea economică a populaţiei prin complicitatea dintre globalism (capitalismul financiar şi oligarhic) şi statul birocratic-managerial. Practic, monopolul public al statului comunist s-a transformat în oligopol privat.

A trei cale

Economia libertăţii propune o varietate de practici distributiste - o a treia cale -, care ar putea crea în România o ordine economică stabilă şi dreaptă. Economia actuală a României este dependentă de intervenţia factorilor non-economici, care au prea puţin sau chiar nimic în comun cu piaţa liberă (politicianism, subvenţii de la UE, credite de la FMI). Practicile distributiste ar putea echilibra economia cu mijloacele pieţei. (Recursul permanent la mijloace non-economice accelerează extinderea continuă a dimensiunilor şi puterilor statului birocratic şi a sistemului de creditare.)
Nici una dintre soluţiile sau practicile enunţate în Economia libertăţii: Renaşterea României profunde nu este utopică sau produs de laborator.

Distributismul enunţat în această antologie funcţionează „pe teren”. Îl întâlnim în Ţara Bascilor, unde este pus la lucru în cadrul cooperativelor Mondragón cu cei 80.000 de lucrători-proprietari şi 50 de ani de activitate încununată de succes; funcţionează pe scară largă în regiunile italiene Emilia-Romagna, Toscana, Triveneto - Confederazione Cooperative Italiane are o cifră de afaceri de 40 de miliarde de euro anual, iar băncile ei, uniuni de credit, reprezintă 10% din industria financiară italiană; în SUA, distributismul este aplicat prin planurile de distribuire a acţiunilor către salariaţi (Employee Stock Ownership Plan) şi sistemul de ferme şi magazine de tip „co-op”. Recent, în Marea Britanie, Phillip Blond, ideologul Partidului Conservator, a propus un model distributist de reformare a sectorului public, radical diferit de falitele soluţii socialiste şi neoliberale. Modelul său prevede descentralizarea administraţiei de stat prin mutarea puterii de decizie de la centru (guvern) la comunităţile şi organizaţiile locale; crearea de „firme civile”, în care atât lucrătorii „din prima linie” cât şi beneficiarii (cetăţenii) sunt coproprietari reali în organizaţiile prestatoare de servicii publice. Scrie Phillip Blond: „Nefiind guvernată nici de stat, nici de piaţa privată, această nouă asociaţie civilă ar localiza responsabilitatea, ar direcţiona structurile intermediare şi ar promova valorile etice. Ar face-o prin răspândirea «luarii în proprietate» a serviciilor finanţate de la buget, revoluţionând astfel serviciile publice în avantajul tuturor.”

Antologia noastră oferă numeroase sugestii de reformare a agriculturii româneşti. Baza agriculturii trebuie să fie mica fermă de familie, nicidecum „agro-business”-ul sau agricultura de tip industrial. Una dintre cheile dezvoltării României se găseşte în parteneriatele oraş-sat care includ „importul” în zonele rurale de aptitudini tehnice şi capacităţi industriale şi „exportul” înapoi, către zonele urbane, de produse prelucrate. Este nevoie de o dezurbanizarea forţei de muncă, prin crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici; acest sistem ar întoarce fluxul migraţionist spre sate, ar stopa declinul regiunilor rurale din România şi ar micşora congestia urbană. Parteneriatele sat-oraş ar crea o industrie rurală, adaptată nevoilor locale, care nu ar distruge identitatea tradiţionala a satului românesc.

Iată doar câteva soluţii pentru „Renaşterea României profunde”. Dacă ne dorim o Românie care să răspundă provocărilor secolului al XXI-lea, capitolele antologiei ne îndeamnă să remoralizăm piaţa, să relocalizăm economia şi să recapitalizăm nevoiaşii. Politica economică nu poate să mai fie separată de obiectivele sociale. Altfel spus, nu putem să avem o economie sănătoasă fără o răspândire foarte largă a proprietăţii productive, a activelor şi a beneficiilor bunăstarii, materiale şi ecologice.

Pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, se propune un model economic care să nu favorizeze nici „mogulul”, nici marea corporaţie, nici „statul-dădacă“, ci pe ţăranul gospodar şi micul întreprinzător. „Noi - scria G. K. Chesterton, unul dintre părinţii distributismului - ieşim la contraatac dintr-un oraş asediat, cu sabia în mână; un contraatac lansat din ruinele Cartaginei.”

Eseist şi publicist, Ovidiu Hurduzeu scrie din Statele Unite. Ultima sa carte este Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Bucureşti: 2009, Editura Logos). A mai scris Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley (Bucureşti: Timpul, 1991).