Spiritualitatea mileniului III

Sociologii vorbesc astăzi despre mutaţii profunde în experienţa globală a sacrului. Cei obişnuiţi cu categoriile europene de interpretare a fenomenului religios au mari dificultăţi în a explica convertirile masive găzduite de sud-estul asiatic, Africa sau America Latină

Episod din serialul FP Peste 20 de ani, ajuns la capitolul Idei şi Tehnologii.

Pe de o parte, cetăţenii Bătrânului Continent asistă nedumeriţi la redesenarea portretului clasic al religiozităţii urbane. În şcolile, spitalele, universităţile sau birourile bancare din Occident nu mai surprind semnele explicite ale apartenenţei la crezul islamic sau la religia sikh. Instituţii publice din Anglia oferă „camere de rugăciune” pentru cei devotaţi Cărţii Profetului Mohamed. În Italia, în schimb, prezenţa unui crucifix într-o clasă gimnazială atrage cu sine acuzaţia de „discriminare” la adresa minorităţilor non-creştine şi, printr-o usturătoare hotărâre CEDO, amenda pentru „pagube morale”. Secularizarea raţionalistă pe de o parte şi multiculturalismul cristofob pe de altă parte au transformat Europa într-un spaţiu social greu de recunoscut.

Dacă omul recent neagă recursul la memorie şi îşi recuză, astfel, rădăcinile iudeo-creştine - omul tradiţional din Brazilia favelelor sărace, Egiptul ocupaţiunilor agrare sau America penticostalismului prosper se înscriu pe altă traiectorie. Spiritualitatea nu este în aceste ţări un concept individualist, rezistent la exigenţele tradiţiei. În Africa subsahariană, creştinii nu discută bazele dogmatice pentru accesul femeilor la preoţie şi nici efectele rugăciunii în lupta „Naţiunilor Unite” cu încălzirea globală. Ceea ce contează mai mult e conversiunea personală, identitatea fierbinte obţinută prin participarea la corpul mistic al bisericii, comunitarismul familial, angajamentul pro-vita şi solidaritatea intergeneraţională - tot atâtea răspunsuri acordate grijilor materiale, frustrărilor politice şi, mai ales, senzaţiei de vulnerabilitate în faţa istoriei nedrepte sau a naturii vitrege.

Un viitor nesigur

Creştinismul entuziast al imigranţilor mexicani nu seamănă deloc cu religiozitatea timidă sau torsionată a scandinavilor dornici să-i atribuie lui Iisus o agendă socială egalitar-marxistă. Ceea ce se caută într-o parohie catolică din Guadalajara este experienţa palpabilă a izbăvirii la întâlnirea cu Iisus, Fecioara Maria ori sfinţii martiri. Nu teologii academici cu doctorate la Oxford sau Humboldt, ci femeile devotate (înţelese aici ca mame, fiice ori soţii) sunt cele care dau direcţia noilor reţele identitare. Un creştinism non-intelectualist şi mai puţin clerical probează o extraordinară mobilitate socială, fără să fie atins de laxitate morală. Unei biserici copte din Cairo îi vor lipsi „subtilităţile estetice” ale arhitecturii futuriste spre care Conciliul Vatican II fusese deschis, odinioară. În Hong-Kong, pe de altă parte, creştinii minoritari vor transforma fără ezitare o sală de recepţie a unui zgârie-nori într-o capelă sui-generis, potrivită atât pentru exerciţiul cultic, cât şi pentru seminarii biblice sau întâlniri de socializare. În vecinătatea unei biserici săteşti din Etiopia vom găsi nu atât un supermarket consumerist, cât silueta moscheii şi vocea unui muezin. Frontierele inter-religioase contează uneori mai mult decât barierele inter-etnice.

Analişti ca Samuel Huntington (The Clash of Civilizations, 1996), Philip Jenkins (The Next Christendom, 2002) sau John Micklethwait & Adrian Wooldridge (God is back, 2009) au arătat cu ajutorul statisticilor de ce secolul XXI va găzdui marea confruntare ideologică, demografică şi teritorială între religia islamică şi religia creştină. Oazele psihologice de confort sceptic sau narcisist, atât de dragi europenilor, vor scădea ca număr şi suprafaţă. Ţările împrumutate de FMI gustă mai puţin ecumenismul business class. Tensiunea între predicatorii creştini şi imamii mohamedani poate fi percepută oriunde în Nigeria sau Eritrea, dar şi la Londra sau Beirut. Dacă în societăţile seculare fotbalul marchează diviziuni cvasi-tribale între suporteri, în societăţile tradiţionale cultura de masă rămâne anexa palpitaţiilor cu iz transcendent.

Întoarcerea la credință

Acolo unde Occidentul înlocuieşte nevoia de spiritualitate prin fuzionismul New Age sau transferînd atributele divinului spre sfera umanului (e.g., stânga americană ajungând la sacralizarea politicii prin proiectul neo-mesianic Obama), „lumea a treia” adoptă simplitatea discursivă şi claritatea retorică. Comunicarea către neofiţi se face în limbajul inimii: purificare, ispăşire, eliberare, mântuire. Creştinismul non-european ignoră complexităţile filozofice sau dilemele intelectuale digerate în triunghiul civilizaţiei mediteraneene formate de Atena, Roma şi Ierusalim. Contează mai puţin metafizica lumilor nevăzute şi mai mult întărirea sentimentului religios, aici şi acum. Nu se discută atât compatibilitatea între darwinism şi creaţionism, ci botezul copiilor, pietatea familiei, vindecarea personală şi viaţa de apoi. Creştinismul emisferei sudice nu se luptă cu ereziile de tip neoplatonic, ci cu reziduurile gândirii magice locale. Nuanţele fine ale limbajului patristic, născut prin dialogul cu elenismul târziu, se pierd fără urme într-o cultură orală cu mii de ani vechime.

Spiritualitatea următoarele decenii nu va înceta, probabil, să ne surprindă. Europa cadrelor mentale de tip iluminist sau postmodern (suspectate de „provincialism” în scrierile lui Mircea Eliade) va facilita înţelegerea scopului şi a dinamicii interioare a „celuilalt creştinism”.

Mihail Neamţu este doctor în teologie. Ultima sa carte este Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Polirom, 2009).