Spania s-a folosit de UE pentru a reieşi în lume
0
Aflat de la 1 ianuarie la cârma afacerilor Uniunii Europene, Madridul va trebui să-şi depăşească limitările şi agenda externă tradiţională pentru a servi priorităţile comune. Are deja această experienţă. În cele două decenii de apartenenţă la UE, Spania a investit şi a câştigat considerabil de pe urma acomodării intereselor externe naţionale cu cele comunitare.
Punctul de plecare în abordarea unui proiect naţional de politică externă a fost fără îndoială identificarea acestuia cu interesul general european. Cu alte cuvinte, diplomaţia spaniolă a trebuit să se ocupe şi de acele zone în care nu mai fusese prezentă, fie în Europa - într-o oarecare măsură din Europa de Est, cu excepţia României şi Poloniei -, fie în lume - în Africa subsahariană sau în unele ţări asiatice.
Un cuvânt de spus în regiunile vecine
Obiectivul a fost colaborarea pentru rezolvarea cu rigurozitate a problemelor politice pe care le-am putea considera străine pentru noi, spaniolii, dar care ne privesc ca europeni. Foarte important în acest sens, Madridul a conştientizat că era nevoie să accepte în mare măsură analiza celor care, din interes direct şi datorită experienţei, erau mai abilitaţi să facă o anumită propunere de politică externă.
În schimb, cerem partenerilor un efort pentru a împărtăşi analiza şi punerea în practică a politicilor privitoare la zonele care se dovedesc mai apropiate de noi din punct de vedere istoric, geografic sau ca experienţă. Citez cele mai importante două cazuri: America Latină şi Mediterana. În prima regiune, am fost acompaniaţi, cel puţin la început, doar de Portugalia. În a doua, întâlnim complicitatea, nu întotdeauna concordantă, a Franţei şi Italiei, precum şi a Greciei şi Portugaliei.
Un efort naţional pe plan extern
Această împărtăşire de interese europene şi dezvoltarea într-o formă mai complexă a propriilor noastre interese - ambele dând o tot mai mare importanţă instrumentelor economice - a implicat un efort sporit în ceea ce priveşte mijloacele. Serviciile externe s-au extins, iar bugetul alocat lor a crescut, chiar dacă mult mai încet decât necesităţile.
Expansiunea a fost spectaculoasă însă în termeni de vizibilitate, deoarece nu numai că ne-am bizuit pe un foarte puternic catalizator multilateral, prin intermediul Uniunii Europene, ci am şi recâştigat într-o oarecare măsură caracterul global al tradiţiei noastre externe. Cele mai îndepărtate în frontierele Uniunii Europene, zonele hispanice şi anglo-saxone au o reflectare mai puternică la nivele pe care din păcate suntem încă foarte departe să le exploatăm din plin.
Eurobirocratizarea diplomaţiei
De la început, au fost clare limitele capacităţii noastre în privinţa ambiţiilor externe. În majoritatea cazurilor, s-a făcut o mediere între interesele locale şi perspectiva generală a unei relaţii mai puternice cu largi zone ale planetei, dar numai pe baze economice.
Adică, dacă dorim să dezvoltăm o relaţie privilegiată cu America Latină sau cu Mediterana, acordurile comerciale sau privitoare la imigraţie, ca să citez două subiecte mai sensibile, trebuie să se afle pe masă. Dar de multe ori nici partenerii europeni, nici Spania, nu pot merge mai departe din motive uşor de înţeles în termeni politici şi economici.
La finalul primei etape de adaptare s-a produs ceea ce unii ar putea numi o birocratizare a politicii externe. Acţiunile s-au tehnicizat şi s-au încorporat ca parte principală a corpului de elemente constitutive ale pieţei interne şi de politici comune.
Pentru aceasta, este tot mai multă nevoie de „ştiinţe" şi „limbaje" atât pentru proiecte, cât şi pentru punerea în aplicare a politicilor externe, dacă le putem numi în acest mod.
Câştiguri pentru toţi
Prin urmare, pentru a rezuma la ce se referă politica externă spaniolă în afara Uniunii, trebuie menţionate trei efecte ale aderării noastre: o mai mare extindere geografică şi o mai mare vizibilitate, o mai mare complexitate în privinţa instrumentelor şi o sporire a mijloacelor, desigur insuficientă, însă importantă.
În cadrul Uniunii, efectele aderării noastre au fost şi mai importante. În primul rând, s-au înmulţit exponenţial canalele de dialog bilateral în special cu unele ţări strategice pentru Spania. Nu s-au abordat doar teme bilaterale, ci şi europene.
Conţinutul dialogurilor Madridului a avut de asemenea de câştigat datorită statutului Spaniei de membru al Comunităţii Europene. De fapt, cu unele ţări, pe care îmi permit să nu le citez, s-a stabilit un raport predominant, evitându-se însă problemele strict bilaterale.
Împăcarea cu vecinii
Dar poate că efectul cel mai important pentru Spania în relaţiile sale externe cu partenerii comunitari a fost schimbarea care s-a produs în relaţiile cu vecinii, în special cu Portugalia.
Vecinătatea într-un spaţiu comun de piaţă se transformă într-un factor de multiplicare a relaţiilor bilaterale. Acest fenomen nu s-a produs imediat, ci mai degrabă s-a dezvoltat gradual. Aşa s-ar putea foarte bine întâmpla în relaţiile României cu Bulgaria.
Euroliderii spanioli
Cum importanţa relaţiilor externe pe agenda politică creşte este normal ca atât clasa conducătoare, cât şi cetăţenii să acorde o mai mare atenţie activităţii externe. În Spania trebuie ţinut cont de doi factori obiectivi. O absenţă disproporţionată a spaniolilor în posturi de responsabilitate internaţională, fără îndoială din cauza restanţelor politice şi economice ale ţării. Şi o lungă tradiţie de ţară globală, cu toată forţa pe care o dă o limbă internaţională şi influenţa geografiei şi a istoriei.
Pentru a recupera terenul sunt alese personalităţi capabile să ocupe posturi internaţionale importante. Mai contează improvizaţia şi flexibilitatea. Acestor caracteristici latine li s-au adăugat însă o atitudine ambiţioasă şi insistenţa, care au reuşit să dea rezultate. Cazurile lui Solana, Rato, Borrell, Gil Robles, Oreja şi alţii au fost rezultatul unei combinaţii de statistică, capacitate, şansă şi, înainte de toate, persistenţă - cea mai importantă fiind găsirea candidatului adecvat.
Se încarcă comentariile...
