Sex, Clooney, Berlusconi - de Moise Naim

Comentariu. În pofida apatiei europenilor, violenţa care radiază din Pakistan a costat deja mai multe vieţi în Europa decât în America. Pakistanul intră într-o lungă perioadă de insurecţii armate şi de instabilitate. Vestea bună este că talibanii nu vor învinge armata. Vestea proastă este că nici armata nu-i va învinge pe talibani.

Nicholas Kristof, de la „The New York Times”, a scris recent un articol intitulat “Călătorind cu George Clooney” care la început făcea aluzie la anecdotele suculente despre aventurile romantice ale starului. Mai departe, autorul spune că a fost cu Clooney în Darfur şi mărturiseşte că a folosit un truc: dacă ar fi dezvăluit chiar de la începutul editorialului că era vorba despre Darfur, puţini s-ar fi deranjat să-l citească.

Punerea lui Clooney în titlu a fost un şiretlic pe care l-a folosit ca să atragă cititorii care altfel n-ar fi citit niciodată despre masacrarea copiilor într-un conflict care a durat deja mai mult decât cel de-al Doilea Război Mondial.   

Săptămâna aceasta am folosit subterfugiul lui Kristof. Editorialul nu este despre sex, Clooney sau Berlusconi. Este despre Pakistan. “Nu ştim cum să facem opinia publică europeană să înţeleagă că aceasta este o problemă pentru Europa, la fel cum este pentru Statele Unite”, mi-a spus un înalt oficial american, preocupat de problemă.

S.O.S american pentru europeni 

“Dacă Pakistanul alunecă într-un război civil prelungit şi anarhic, această violenţă se va răspândi în Europa cu mult înainte de a ajunge la noi. Violenţa care radiază din Pakistan a costat deja mai multe vieţi în oraşele europene, decât în ale noastre. Şi acesta este doar începutul. Dar acum urgenţa şi problema reală nu este apatia europeană, ci Pakistanul. Toate opţiunile sunt oribile”, adaugă el.

Ca suprafaţă, Pakistanul este la fel de mare ca Franţa şi Anglia împreună. Cu 170 de milioane de oameni, este cea de-a şaptea ţară din lume ca populaţie şi cea mai numeroasă populaţie musulmană după Indonezia. Cu aproximativ un milion de soldaţi, este ce-a de-a şaptea armată - ca mărime -din lume. Şi, desigur, are arme nucleare. Până aici nimic nou.

Noutatea este că deja, de câteva săptămâni, Pakistanul a avut la doar o sută de kilometri de capitală o armată de talibani determinaţi să răstoarne guvernul, să preia puterea şi să impună un regim precum cel care a controlat Afganistanul până în 2001 – de data asta şi cu arme nucleare.

Ţara unei armate

Ce-i de făcut? Mai întâi, să recunoaştem că problemele Pakistanului pot fi rezolvate doar de pakistanezi. Dar să recunoaştem, de asemenea, că până acum pakistanezii nu s-au descurcat bine: instabilitatea politică şi conflictele sociale, etnice şi religioase au înflorit. După o perioadă de boom economic, ţara este acum falită, iar sărăcia se răspândeşte. Mai apoi, este şi  problema armatei.

Se spune că în timp ce alte ţări au o armată, în Pakistan armata are o ţară. Armata este cea mai puternică instituţie în Pakistan, dar şi cea mai lacomă din punct de vedere economic. Până acum ofiţerii pakistanezi au fost mai interesaţi de politică şi de afaceri decât de război.

Ei controlează un procent substanţial din economie, mai ales pentru propriul beneficiu. Abia recent, şi după mari presiuni din partea guvernului Obama, au decis să-şi abandoneze  reticenţa de a-i înfrunta pe talibani.

Amestec civil potenţial exploziv

Dar cât de bine motivate sunt trupele? Soldaţii pakistanezi au fost antrenaţi şi echipaţi pentru a face faţă armatelor străine, nu să combată o insurecţie de civili amestecată cu populaţia. Din acest motiv recentele ofensive au condus la dislocarea a sute de mii de civili. Aceste mase vor umfla amestecul politic încălzit, hrănit de furia a milioane de pakistanezi care dau vina pe politicieni şi pe armată pentru haosul care domneşte acum în ţară. 

Înrăutăţirea instabilităţii politice în Pakistan abia începe. Sper că în viitor nu va mai fi necesar un subterfugiu pentru a atrage atenţia cititorului asupra consecinţelor.

Moisés Naím

Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane "Foreign Policy" pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte, din 2006, este "Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy", tradusă deja în 18 limbi.