Securitatea energetică în acțiune

Securitatea energetică în acțiune

Arviva FP. Cum va specula o Turcie ţinută în afara UE importantul rol pe care îl are în securitatea energetică europeană. Cum se va folosi România de propriul rol în jocul energetic estic?

FP Romania nr. 13 (septembrie/ octombrie)

În primul rând, să ne amintim că una din vizitele la inceput de mandat ale președintelui Barack Obama a fost la Ankara. Cu acel prilej s-a subliniat faptul că proiectul Nabucco este o prioritate pentru administrația de la Washington, la fel ca și o viitoare apartenență a Turciei la Uniunea Europeană.

Turcia își urmează astfel propriul program de a deveni o țară fără de care nu se pot lua hotărâri în probleme importante din sud-estul Europei și până în Asia Centrală, din zona caspică si până în Orientul Apropiat și cel Mijlociu. Pentru Uniunea Europeană, și mai ales pentru câteva țări membre importante, a venit vremea să ia in calcul prețul care ar trebui plătit in cazul în care o Turcie cu sentimente anti-europene, rezultat a decenii de așteptare la porțile UE, va avea un cuvânt de spus in securitatea europeană inclusiv in securitatea energetică.

Dependenţe intercontinentale

Nu ar fi prima dată când regiunea noastră se vede mai bine și se înțelege mai ușor de către factorii de decizie de la Washington decât de cei de la Bruxelles sau alte capitale europene.

Să nu uităm că încă din 1996, Frederico Pena, secretarul de atunci al energiei din administrația americană, anunța în Congres că regiunea Caucazului si a Mării Caspice sunt de importanță strategică pentru Statele Unite. Uniunii Europene i-a trebuit aproape un deceniu pentru a înțelege semnificația unei astfel de declarații, cât și pentru „a citi” harta bătrânului continent, harta pe care se poate vedea proximitatea si complexitatea vecinătății sale de la Est.

În Europa puțini au văzut importanţa axei geopolitice Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană şi viitorul culoar energetic care este astazi subiect de dezbatere în principalele cancelarii de la Washington la Beijing și de la Moscova până la Teheran.

Acum însă a devenit evident că Rusia are nevoie de Turcia si, în același timp, Turcia are nevoie de Rusia, Europa are nevoie de Rusia, si Rusia de Europa, Rusia are nevoie de Statele Unite şi, la rândul lor, acestea au nevoie de Rusia șamd., într-un „domino” de dependențe în domeniul energiei, care s-au format în timp.

Noile surse şi direcţii

Să încercăm să vedem cum arată securitatea energetică dincolo de proiecte punctuale, cum ar fi Nabucco sau South Stream. Chiar dacă în analiză sunt luate în considerare datele actuale privind producția, consumul sau rezervele de resurse energetice, o serie de intrebări rămân deschise.

Care va fi impactul politicilor lansate de UE referitor la creșterea eficienței energetice si de folosire a resurselor alternative? Ce urmări vor avea creșterea consumului intern, neglijarea investițiilor în expoatarea unor noi zăcăminte, cât și amânarea unor lucrări de întreținere a sistemelor de transport al energiei în cazul Rusiei sau dificultățile financiare ale unui colos cum este Gazprom? Care va fi rezultatul răsturnărilor în geopolitica mondială a energiei, odată cu noile orientări de transport din spaţiul Federației Ruse şi al Asiei Centrale spre sud până la Marea Roșie? Sau noile deschideri spre Est - de exemplu Iran-Pakistan-India sau Asia Centrală-China? Ce rol pot juca noile zone de exploatare din regiunea arctică, din Africa, America Latină (Brazilia, Cuba)? Sau noile orientări ale unor producători tradiţionali (de exemplu Qatar, cu mobilitatea sa de producător şi exportator de gaz lichefiat sau interesul manifestat de această țară de a participa la proiectul Nabucco printr-un gazoduct care ar urma să traverseze Arabia Sudită, Iordania, Siria până în Turcia)?

Şi, nu în cele din urmă, ce impact pe termen lung va avea actuala criză financiară şi economică asupra proiectelor din domeniul energiei, în condiţiile în care China se prezintă ca un mare consumator de energie, unul din principalii finanțatori de proiecte energetice în jurul lumii, cât și ca un potențial producător, dacă ținem cont de rezervele descoperite în vestul acestei țări?

Refondarea Uniunii

În al doilea rând, Uniunea Europeană nu mai poate amâna momentul în care, în calitate de mare putere economică mondială, va trebui să aibă o politică energetică coerentă și de impact. Bruxelles va trebui să înțeleagă că în jurul subiectului securitate energetică se joacă chiar soarta Uniunii Europene. Construcția Uniunii a început de la cărbune și oțel, iar resetarea Europei unite se va face în jurul noii Comisii și al noului Parlament, care vor trebui să dea un răspuns mult așteptat în acest domeniu.

Dacă nu se va acorda atenția necesară securității energetice, ea se poate transforma în „Afganistanul” Europei unite, adică un teren ostil, din care nimeni nu pleacă învingător, ci, dimpotrivă, plătind din greu pentru gestionarea situației de fiecare zi.

Dacă Afganistanul a ajuns să pună sub semnul întrebării însăși viabilitatea Alianței Nord-Atlantice, țările membre ale Uniunii trebuie să știe să renunțe la interesele naționale înguste, armonizându-și demersurile, astfel având mai multe șanse de a evita ca securitatea europeană să ajungă „Afganistanul” UE.

România, la mutare

În al treilea rând, România este - în cazul securității energetice - victima propriei sale inabilități de a aborda problematica într-o viziune strategică încă de la începutul anilor ’90. Privatizările făcute pe criterii care nu au ținut neapărat cont de apărarea interesului național, au fost urmate de o lipsă de dialog între sectorul public, sectorul privat românesc și cel privat internațional activ pe teritoriul țării noastre.

Prizonieră timp de mai mulți ani unui sentiment „Gazprom ante portas”, România a pierdut timp și ocazii de a-și valorifica tradiția în domeniul petrolier, de a stabili parteneriate strategice și de a încheia afaceri profitabile.

Încercând să construiască o imaginară „linie Maginot” la granița sa de est pentru a se apăra de presiunea energetică rusă și de interesul Moscovei de a se implica în sistemul energetic românesc, autoritățile de la București au lăsat descoperite flancurile de vest și de sud. Iar parteneri ruși, de anvergura Gazprom, au ajuns deja, prin participarea la acționariatul unor firme occidentale, să se implice în jocul energetic de pe teritoriul țării noastre.

În timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite au stabilit ca prioritate a politicii lor externe un dialog complex cu Rusia, inclusiv în domeniul energetic, România s-a izolat, întârziind să își aducă relațiile sale bilaterale cu marele vecin de la Răsărit la o fază de normalitate în noua ei calitate de membră a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice.

Astfel, proiectul Nabucco rămâne un „pion pe o tablă de șah” care are dimensiuni ce depășesc teritoriul țării noastre. Un „pion” ușor de sacrificat sau cu care se pot câștiga puncte importante sau chiar jocul ca atare. Cine va ști la București să joace cu acest „pion” și să câștige? Este adevărat că am avut și noi campioni de talie internațională la jocul de șah, dar cei mai redutabili șahiști au provenit în general dintr-o regiune situată la est de România...

În aceste condiții ne punem firesc câteva întrebări: Care este instituția care reprezintă interesul național în domeniu și care coordonează securitatea energetică a României? De unde provin analizele care stau la baza deciziilor luate de autoritățile române în domeniul energetic, din perspectivă strategică, dar și în derularea activităților curente? Cum este reprezentată România în dezbaterile internaționale în probleme de securitate energetică?

Liviu Mureşan este director executiv al Fundaţiei Eurisc din Bucureşti.