Sam Huntington, un vizionar autentic

Dacă există o greşeală centrală, repetată, pe care o fac Statele Unite în relaţia cu restul lumii, aceasta este legată de presupunerea că este uşor să realizezi stabilitatea politică.

Dacă există o greşeală centrală, repetată, pe care o fac Statele Unite în relaţia cu restul lumii, aceasta este legată de presupunerea că este uşor să realizezi stabilitatea politică.

Am înlăturat regimul lui Saddam Hussein din Irak şi apoi am demontat întreaga structură a statului irakian, fiind siguri că putem să instituim una nouă. I-am răsturnat pe talibanii din Afganistan şi am fost convinşi că putem să construim o naţiune afgană modernă prin ajutoare străine, alegeri şi know-how american.

În definitiv, guvernele democratice, seculare şi incluzive pe care le-am ajutat să se instaleze la putere erau cu mult mai bune decât cele anterioare. Ar fi trebuit să acordăm însă mai multă atenţie cuvintelor unui înţelept care şi-a deschis unul dintre studiile sale de pionierat declarând că „distincţia cea mai importantă între ţări nu priveşte forma lor de guvernământ, ci gradul de guvernare”.

Analize vechi, valabile şi azi

Uitaţi-vă în jur. Atât de multe dintre problemele lumii - de la teroriştii din Waziristan la devastatoarea epidemie de SIDA din Africa şi la pirateria din Somalia – sunt cauzate sau înrăutăţite de guverne incapabile să exercite o autoritate reală asupra teritoriilor şi a oamenilor. Aceasta a fost intuiţia lui Samuel P. Huntington, cel mai mare politolog al ultimei jumătăţi de secol, care a murit în ajunul Crăciunului.

Chiar dacă a devenit renumit datorită cărţii „The Clash of Civilizations”, reputaţia sa academică se bazează pe lucrările timpurii. Analiza sa în privinţa ordinii politice a avut aplicaţii practice imediate în realitate. În timp ce studia acest subiect, administraţia preşedintelui Lyndon Johnson i-a cerut să facă o evaluare a evoluţiei războiului din Vietnam.

După o vizită acolo, a susţinut, în 1967 şi 1968, că strategia Americii în Vietnamul de Sud a fost plină de cusururi. Administraţia Johnson încerca să cumpere susţinerea poporului vietnamez prin ajutoare şi dezvoltare. În opinia lui Huntington, nu banii erau cheia.

Segmentele populaţiei din Vietnamul de Sud care au rezistat Viet Congului au acţionat astfel deoarece se simţeau în siguranţă în comunităţi locale eficiente, stucturate în jurul unor legături religioase sau etnice. Statele Unite vroiau să creeze o naţiune vietnameză modernă şi au refuzat să întărească aceste surse „înapoiate” de autoritate. Această analiză veche de 40 de ani descrie dilema noastră în Afganistanul de astăzi.

Huntington a observat o tendinţă tulburătoare. Câteodată progresul în stil american - mai multă participare politică şi o creştere economică mai rapidă – a creat mai multe probleme decât a rezolvat.

Dacă o ţară ar avea mai mulţi oameni activi din punct de vedere economic, politic şi social şi totuşi ar fi lipsită de instituţii politice eficiente, precum partidele politice, organizaţiile civice sau tribunale credibile, rezultatul ar fi o instabilitate mai mare. Aceasta a fost povestea unor părţi din Lumea a treia în ultimele trei decenii. Gândiţi-vă la Pakistan, a cărui populaţie a crescut de la 68 de milioane în 1975 la 165 de milioane astăzi, în timp ce guvernul s-a dovedit a fi prost echipat pentru a-şi îndeplini sarcinile de bază în domeniul educaţiei, securităţii şi bunăstării sociale.

Chiar trăind prin schimbare, oamenii şi-au menţinut totuşi cea mai veche şi mai durabilă sursă de securitate: religia. Acesta a fost cel mai important mesaj al „Ciocnirii civilizaţiilor”. În timp ce alţii celebrau căderea comunismului şi ascensiunea globalizării, Huntington a observat că odată cu dispariţia ideologiei ca sursă a identităţii umane, religia a revenit în prim-plan.

Un nou concept: relaţiile civilo-militare

Propria mea relaţie cu această lucrare este complicată. Huntington m-a rugat să comentez o schiţă a eseului în timpul în care mi-a fost profesor. I-am spus că deşi nu sunt de acord cu câteva dintre elementele sale centrale, eseul are darul de a pune pe gânduri.

Câteva luni mai târziu, în calitate de nou managing editor al "Foreign Affairs", l-am ajutat să-l publice. Încă cred că greşeşte în privinţa unor lucruri importante, dar o mare parte a eseului conţine idei puternice şi previziuni corecte.

L-am admirat în întregime. A fost sclipitor – un copil minune care a absolvit Universitatea Yale la 18 ani, un deschizător de drumuri şi un profesor devotat şi generos. A avut o deschidere a minţii remarcabilă. Prima lui carte a inventat practic domeniul relaţiilor civilo-militare.

America, dezamăgire şi speranţă

În timp ce mulţi profesori universitari de aceeaşi vârstă şi convingerea politică – temperamental conservatoare – au fost afectaţi de haosul din campusurile studenţeşti din anii 1960, de radicalizarea acestora în mişcări precum Students for a Democratic Society (SDS), Huntington i-a perceput pe studenţii radicali ca pe o parte a unei tradiţii recurente a puritanilor americani.

În opinia sa, furia acestora legată de faptul că instituţiile americane nu funcţionează în conformitate cu principiile fondatoare ale ţării a fost justificată. „Ei spun că America este o minciună deoarece realitatea nu se ridică la nivelul idealurilor ei. Dar se înşală, America nu este o minciună, ci o dezamăgire. Dar poate fi o dezamăgire doar pentru că este şi o speranţă“.

Am învăţat şi din cărţile sale, dar şi de la om. Nu l-am văzut niciodată pe Sam Huntington să facă ceva înşelător, maliţios, să-şi sacrifice principiile pentru putere sau să folosească metode incorecte. El a trăit după principiile anglo-protestante pe care le preţuia: muncă grea, onestitate, fair play, curaj, loialitate şi patriotism.

Adaptare după „Newsweek”

Fareed Zacharia

Fareed Zacharia este redactor-şef al revistei internaţionale "Newsweek". Are o emisiune de politică externă la CNN şi contribuie la blogul PostGlobal.