Un pas înapoi pentru SUA egal unul înainte pentru Rusia? Neîncrederea esticilor în Obama este în creştere
0
Renunţând la amplasarea elementelor scutului antibalistic în Polonia şi Cehia – de care Rusia se simţea mult mai vizată decât Iranul, invocat drept potenţial atacator -, SUA pot adânci „criza flancului estic al NATO” pe care o analizează ediţia curentă a FP România. Cu atât mai mult se poate simţi acum fostul bloc socialist dezarmat în faţa înţelegerilor noii administraţii americane cu regimul moscovit.
FP România nr. 12 (extrase): Există probleme care pot afecta chiar şi o relaţie atât de specială cum este aceea dintre Statele Unite şi Noua Europă. Acesta pare mesajul scrisorii pe care au adresat-o în luna iulie preşedintelui american Barrack Obama o serie de personalităţi europene de talia unor Vaclav Havel, Lech Walesa şi Valdas Adamkus. Semnatarii trimit la valorile care au stat la baza relaţiei extrem de strânse cu Statele Unite - valorile democraţiei şi liberalismului -, dar care astăzi, spun ei, sunt în pericol de a fi abandonate în favoarea unui „realism” american similar celui manifestat în 1945 la Ialta. (…)
Statele Unite consideră, cred semnatarii scrisorii, că ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai au nevoie de asigurări de securitate suplimentare, garanţiile fiind explicite prin aceea că aceste state sunt ferm ancorate în structurile euro-atlantice. În plus, administraţia Obama ar fi pe punctul de a face concesii greşite unei Rusii revizioniste, pentru a asigura cooperarea acesteia în dosare globale strategice. (…)
În opinia respectivilor lideri locali, din apropiere Rusia se vede ca „o putere revizionistă, cu o agendă de secol 19 pusă în aplicare prin tactici şi metode de secol 21”. Pe fond, scrisoarea acestor reprezentanţi ai generaţiei atlantiste arată incertitudinea elitelor politice din regiune faţă de un preşedinte american care pare să se îndepărteze, pentru prima dată în cei 20 de ani care au trecut de la sfârşitul Războiului Rece, de tradiţia consensului euroatlantist faţă de Europa Centrală şi de Est care a dominat Washingtonul până astăzi. (…)
Poziţii similare au fost articulate încă din timpul summitului NATO de la Bucuresti (aprilie 2008) şi imediat după invazia Georgiei, de Radoslaw Sikorski, ministrul de externe al Poloniei. (…) Insecuritatea este însă şi o consecinţă a neîncrederii în UE ca potenţial înlocuitor al garanţiilor de securitate oferite de SUA, ca de altfel şi a eşecului NATO de a răspunde comportamentului Rusiei printr-o consolidare strategică a flancului estic. (…)
Wess Mitchel: Doctrina Sikorski vs. doctrina Medvedev
(…) Doctrina Sikorski avertizează Moscova că orice încercare politică sau militară de a redesena graniţele statelor din imediată apropiere a teritoriului UE va fi interpretată ca o ameninţare existenţială pentru integritatea teritorială a Poloniei. Este, dacă vreţi, un efort de a acorda Ucrainei un MAP indirect. Astfel, dacă în mod formal una dintre intenţiile asumate public de NATO era aceea de a acorda Ucrainei statutul de membru cu drepturi depline, atunci doctrina Sikorski iniţia un proces de extindere informală, chiar preventivă, a umbrelei de securitate a Alianţei, înainte ca statul respectiv să facă parte efectiv din Alianţă. Raţionamentul a fost acela că, dacă NATO nu era pregatită politic să-şi extindă formal umbrela de securitate, atunci ar trebui să aibă voinţa de a oferi garanţii de securitate de facto prin afirmarea intenţiei de a proteja imediata vecinătate a Europei. (…)
Să nu uităm contextul care propulsează o astfel de doctrină. Pentru multe din statele situate pe flancul estic al NATO, invadarea Georgiei a fost un moment de răscruce, un precedent periculos, o demonstraţie clară că Rusia are voinţa şi puterea de a interveni în forţă în statele situate în proximitatea sa. Dacă acestui precedent nu i se răspunde într-un mod adecvat de către Alianţă, atunci securitatea Poloniei şi a flancului estic este iremediabil slabită. Într-o anumită măsură, doctrina Sikorski îşi propunea nu doar să contrabalanseze doctrina Medvdev, ci să contracareze şi consecinţele eşecului Alianţei de a articula un răspuns adecvat.
Fractura geopolitică estică
(…) Alianţa Nord Atlantică nu este în pericol să se destrame în Vechea Europă, dar se poate prăbuşi pe flancul estic. Dacă mâine NATO se va retrage din Afganistan, Alianţa nu va înceta să existe în forma sa tradiţională, ca mecanism de apărare teritorială a Europei. Dar dacă ne trezim mâine dimineaţă că Rusia a invadat un vecin esenţial pentru echilibrul strategic din „străinatatea apropiată” sau şi-a folosit capitalul de diplomaţie coercitivă pentru a-l destabiliza pentru a-l reabsorbi în sfera sa de influenţă geopolitică? Este un scenariu care ar putea polariza NATO. Pentru o parte a statelor membre, în special cele de pe flancul estic, o astfel de acţiune ar reprezenta o ameninţare directă pentru integritatea lor teritorială. Am avea atunci o Alianţă divizată: pe de o parte, un braţ al Alianţei care se simte din ce în ce mai vulnerabil din punct de vedere strategic, mai izolat şi care acumulează un acut sentiment de insecuritate şi incertitudine, iar pe de altă parte, nucleul statelor membre care nu împărtăşesc aceeaşi percepţie. Această disparitate de percepţie devine una dintre problemele strategice fundamentale ale Europei de astăzi.
La acest moment, Alianţei îi lipseşte o voinţă politică unitară, dar şi o filozofie strategică comună faţă de fostul spaţiu sovietic. În timp se prea poate ca acest spaţiu să graviteze din nou în sfera de influenţă a Moscovei. Este un context strategic extrem de periculos: avem o Rusie revizionistă, predispusă la aventuri externe, un jucător geostrategic foarte activ care urmăreşte să-şi maximizeze fereastra de oportunitate oferită de redefinirea structurii de putere la nivel global; o Uniune Europeană aflată într-un proces de construcţie comunitară care pare să-şi fi pierdut direcţia şi claritatea strategică; o Americă ce suferă de un anumit deficit de atenţie strategică, fiind absorbită de campaniile din Irak şi Afganistan. Asta nu înseamnă că mâine o să fie război pe flancul estic, dar nici nu putem neglija faptul că avem cea mai volatilă textură geopolitică din ultimii 20 de ani. (…)
Mecanismul care ar trebui să fie capabil să transfigureze un astfel de context este NATO. Când vine însă vorba despre misiunea centrală a Alianţei, percepţiile statelor din Vechea Europă sunt blocate în 1989, ale americanilor în 1999, iar statele din Europa Centrală şi de Est în 1939. SUA văd NATO ca în 1999 - o trusă flexibilă de unelte pentru operaţiuni în afara Europei, un bazin de recrutare pentru campanii militare derulate în zone de periferie. Europa Occidentală percepe NATO într-un sens tradiţional, ca pe o organizaţie de apărare colectivă dar fără o nevoie predictibilă de apărare colectivă pe termen lung. Europa Centrală şi de Est, reunind cele mai expuse state de pe flancul estic, percep NATO ca pe o umbrelă de securitate vizavi de Rusia, o Alianţă care cel puţin pe fondul războiului din Georgia ar trebui să-şi reafirme ca misiune principală apărarea teritorială. Aceste viziuni strategice disparate conduc la o stare de clivaj şi paralizie politică imposibil de susţinut pe termen lung.
Nu ne putem permite să lăsăm lucrurile pe pilot automat. Realitatea externă s-a schimbat dramatic. Nu avem luxul geopolitic de a neglija aceste tendinţe sau de a nu răspunde dilemelor de securitate care se dezvoltă pe flancul estic - o regiune în care istoric s-au declanşat cele mai importante conflicte din istoria umanităţii: două calde şi unul rece. O politică de reasigurare şi consolidare strategica a flancului estic este imperativă.
Ce e de făcut?
(…) Pe de o parte, avem nevoie de o reafirmare a credibilităţii Articolului 5 - coloana vertebrală a Alianţei. Principiul operaţional de la care trebuie să plecăm este acela că în mod esenţial „statecraft is stagecraft” - un mesaj explicit din partea Washingtonului, care se angajează să onoreze garanţiile Articolului 5 pentru fiecare membru al Alianţei, inclusiv faţă de statele cele mai expuse din punct de vedere geopolitic. (…)
Pe de altă parte, trebuie să mergem dincolo de cuvinte, să demonstrăm prin acţiuni credibilitatea angajamentului SUA faţa de securitatea flancului estic. Cu alte cuvinte, reafirmarea verbală a credibilităţii Articolului 5 trebuie să se sprijine pe capabilităţi, pe logistică. Aş recomanda selectarea atentă şi judicioasă a unor elemente-cheie din infrastructura militară a Alianţei existentă în Vestul Europei şi redislocarea acestora pe flancul estic, dar în afara statelor baltice. (…)
NATO, şi Statele Unite în special, trebuie să afirme voinţa politică pentru a adopta o postură tactică şi strategică capabilă să anuleze dilemele de securitate regionale, chiar şi prin măsuri adoptate în afara structurilor NATO, prin aranjamente bilaterale - scutul anti-rachetă face parte dintr-o astfel de logică. (…) s
A. Wess Mitchell este director de cercetare şi co-fondator al Center for European Policy Analysis (CEPA), think-tank din Washington dedicat studiului Europei Centrale şi de Est.
Ivo Daalder: „Nu dispunerea trupelor şi a infrastructurii militare este importantă”
Cred că SUA, împreună cu toţi ceilalţi aliaţi care au dorit integrarea noilor state membre în NATO au realizat deja cel mai important lucru pe care îl puteau face: le-au recunoscut statutul de aliaţi şi au ratificat tratatul NATO care presupune un angajament ferm de apărare sub forma Articolului 5 - un atac împotriva lor este un atac împotriva noastră. Despre asta este vorba; aceasta este esenţa, nucleul Alianţei. Nu dispunerea trupelor şi a infrastructurii militare este importantă. Ceea ce contează în cel mai înalt grad este acest angajament solemn de apărare colectivă a tuturor statelor membre, un mesaj clar că securitatea lor naţională este la fel de importantă ca a noastră. Statele Unite nu pot fi în siguranţă, dacă România nu se află în siguranţă. Am petrecut un pic prea mult timp gândindu-ne dacă şi cum trebuie să facem acest angajament concret în termen de „hardware”, sau prin dispunerea trupelor şi a logisticii. Sigur că trebuie să avem planuri pentru orice eventualitate, traininguri şi exerciţii, atât pentru operaţiuni „out of area”, cât şi pentru operaţiuni în interiorul spaţiului euroatlantic.
Suntem profund angajaţi faţă de credibilitatea Articolului 5. Reasigurarea strategică este necesară pentru state care se simt nesigure în raport cu o serie de evenimente care se desfăşoară dincolo de graniţele lor. Însă adevărata asigurare vine din faptul că eşti membru al NATO. Nicio ţară nu intră într-o alianţă militară fără a conştientiza natura acestei formule de securitate, fără a lua în considerare ceea ce înseamnă. În SUA am dezbătut aceste decizii cu extraordinar de mare grijă. Un stat membru NATO precum Albania nu este doar un membru NATO, ci o ţară faţă de care ne-am angajat să o apărăm, în orice context, împotriva oricărui inamic. Este un angajament foarte serios, foarte real pe care nu l-am acceptat uşor. Iar odată ce l-am făcut, nu îl putem abandona. Despre asta e vorba, nu despre dispunerea elementelor de infrastructură militară. Aceste componente de hardware nu îţi oferă securitate dacă nu ar exista angajamentul de apărare colectivă.
Ivo Daalder este reprezentantul permanent al SUA la NATO. A fost cercetător senior pe probleme de securitate euroatlantică la Brookings Institution.
Fragment din eseul „Din Noua Europă, cu neîncredere” publicat în ediţia curentă a FP România.
Se încarcă comentariile...
