Europenii de rând, acuzați pentru Holocaust

O conferință organizată sub egida Yad Vashem, intitulată “Persecuția și uciderea evreilor: o perspectivă populară”, își propune să încurajeze un nou curent istoriografic în cercetarea Holocaustului, care schimbă perspectiva dinspre “istoria mare”, cea a decidenților politici și a marilor strategii de sus în jos, spre o “istorie populară”, a multelor acțiuni mici caracterizate de ură și intoleranță, care con

Surprinzător cum un popor neînsemnat ca mărime, care a fost aruncat de istorie pe mai multe continente, abia dezvoltându-se la umbra marilor imperii, a animat atâtea frustrări și a generat atâta ostilitate. Stigmatizat ca opresor deși locuia în țarcuri  și murea gazat în lagăre, ca imperialist deși trăiește pe un petic de pământ, evreul a dovedit "talentul" de a fi, la scară istorică, un paratrăsnet al urii colective.

La mai bine de șase decenii după ce a fost oprit cel mai aplicat proiect de suprimare fizică a unui popor, magnitudinea tragediei evreiești încă surprinde, suscitând interesul istoricilor și a celor care se străduie să țină vie memoria Holocaustului, ca încununare a unei tradiții transistorice, transcivilizaționale și transtemporale de demonizare a evreului.

Un articol anterior din FP trecea în revistă unele opinii conform cărora reacția dezaprobatoare a Occidentului față de politicile Israelului vine pe fondul unei pierderi a sentimentului vinovăției, în special a opiniei publice europene, față de tragedia Holocaustului. Holocaustul a fost cel mai dramatic reper al unei istorii milenare de persecuții a evreilor europeni, materializate prin edicte de expulzare (Anglia în timpul lui Edward I, Spania prin Decretul Alhambra), masacre (în timpul revoltei cazacilor lui Bogdan Hmelnițki) și politici de ghetoizare, care au obligat evreii europeni să trăiască separat de restul populației până în secolul al XIX lea în Occident și până la revoluția bolșevică în Rusia. Pe lângă aceste politici sistematice de represiune, evreilor li s-au interzis practica unor meserii diverse, lăsându-li-se doar să muncească pentru a subzista. Totuși, amintirea acestor realități ale Europei creștine s-au estompat în memoria colectivă a Occidentului, iar culpa, atunci când faptele nu au fost uitate, nu mai planează asupra conștiinței cetățenești.

Așadar, evreul a devenit un alt "oarecum occidental", reacționar în încercarea sa de a ține memoria vie a propriilor persecuții și dureri, poate chiar deranjant în atitudinea sa de a trăi în trecut și, la nivel subliminal, de a culpabiliza generații întregi de europeni, mai tineri sau mai vârstnici, pentru păcatele unor populații superstițioase, din timpuri imemoriale.

Conferința Yad Vashem

Revenind la Holocaust, pe lângă uriașa emulație pe care el o naște, și care a determinat multe state europene să legifereze existența și tragismul său, face obiectul unor schimbări de paradigmă în cercetarea istorică. O conferință organizată sub egida Yad Vashem, intitulată “Persecuția și uciderea evreilor: o perspectivă populară”, își propune să încurajeze un nou curent istoriografic în cercetarea Holocaustului, care schimbă perspectiva dinspre “istoria mare”, cea a decidenților politici și a marilor strategii de sus în jos, spre o “istorie populară”, a multelor acțiuni mici caracterizate de ură și intoleranță, care contextualizează un eveniment istoric incredibil, explicându-l .

Pentru a explica inițiativa, istoricul Dan Michman de la Yad Vashem, a argumentat: “Hitler nu a făcut asta singur. Acest proiect a fost enorm și a fost realizat într-un timp foarte scurt. Cum s-a întâmplat asta? Cu siguranță nu dând un ordin”.

Din subiectele ce vor fi abordare pe parcursul întregii săptămâni, amintim: Femei germane implicate în uciderile din Ucraina și Polonia între 1941 și 1944; “Olandezi normali”:  voluntari naziști olandezi în Ucraina și Belarus în timpul Holocaustului; Vinovați și colaboratori în Grecia; Curțile penale locale și perspecuțiile antisemite: Rolul judecătorilor francezi; Felul în care partizanii iugoslavi îi vedeau pe parașutiștii evrei din Yishuv între 1943 și 1945.

Noua tendință istoriografică este încurajată de autoritățile israeliene, prin intermediul Yad Vashem, pentru că pe lângă perspectiva tradițională, se adaugă noi informații asupra modului în care europenii au colaborat cu naziștii și au permis, prin asistența activă sau pasivă, la implementarea “soluției finale”.

Evreul - țap ispășitor

Există o predispoziție de a vedea în politica statului Israel o perpetuă tendință de victimizare, transformată, în ochii opiniei publice internaționale, în armă politică. Numeroase voci, de-a lungul timpului, au acuzat Israelul că folosește antisemitismul pe post de anathemă, la adresa oricui critică politicile Ierusalimului, folosindu-și suferința etnicilor evrei și memoria Holocaustului ca pavăză în fața criticilor legitime. Mai exact spus, Israelul consideră că nimeni nu are dreptul să-l critice din cauza vinovăției colective, a complicității active sau pasive a lumii libere, în timpul Holocaustului.

Scriitorul portughez, Jose Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatură, scria în paginile ziarului El Pais: “educați și obișnuiți cu ideea că oricâtă suferință ar suferi cineva...este inferioară celei pe care ei înșiși au suferit-o în timpul Holocaustului, evreii își zgândără singuri propria lor rană, pentru a o face să sângereze, să o facă nevindecabilă, transformând-o într-o mantră. Israelul vrea ca noi toți să ne simțim vinovați, direct sau indirect, de ororile Holocaustului”. Ceea ce marele scriitor spune, este că Israelul își promovează propria suferință ca fiind unică și irepetabilă ca intensitate, minimalizând orice altă suferință similară a oricărui alt popor. Astfel, Israelul devine victima perfectă, în fața căreia întreaga lume trebuie să stea cu ochii plecați.

Într-un articol intitulat “Sunt evreii diferiți de alte victime ale istoriei?”, publicistul canadian de origine israeliană, David Solway, explică unicitatea suferinței evreiești. Nu intensitatea, nu magnitudinea, nu atrocitatea Holocaustului fac din acesta un fenomen excepțional și pe evrei un popor oprimat, ci tocmai lipsa de excepționalitate a acestui eveniment. Evreii, spune Solway, sunt diferiți de victimele altor pogromuri, tocmai pentru recurența acestui fenomen. La scară istorică, pentru israeliți, Holocaustul nu este doar o amintire dureroasă, ci este încă un jalon al suferinței ce anunță următorul val ce va să vină. Nu memoria durerii îi face pe evrei unici ci implacabilitatea durerii viitoare, a cărei intensitate nu se poate estima. Va fi o persecuție luminată ca cea în care se cristalizează Talmudul babilonian sau, din contră, va fi una violentă, ca cea din timpul Holocaustului? Dacă această întrebare este de nerăspuns, experiența istorică i-a învățat pe evrei că, deși nu știu la ce să se aștepte, cu siguranță nu va fi ceva pozitiv.

Antisemitismul, ca o frică

O istorie a antisemitismului britanic, intitulată “Trials of the Diaspora”, scrisă de Anthony Julius, un avocat englez, explică diferențele dintre antisemitism și alte forme ale rasismului. Dacă rasismul, ca explicație generală, atașază atribute negative unor grupuri cu anumite caracteristici biologice, antisemitismul acopera un spectru mult mai larg de trăsături negative, care nu au cauze biologice, ci mai degrabă aderă la un anumit proiect intelectual: dominația lumii. Antisemitismul modern se fundamentează pe această viziune, că obiectivul ascuns al evreului de a domina lumea și a arunca restul oamenilor într-o formă mai mult sau mai puțin evidentă de sclavie.

Diferența la nivel psihologic între rasism și antisemitism este că primul este în mod esențial ofensiv. Consideră că un anumit grup uman este inferior, slab, și merită persecutat sau, la nivel maximal, distrus. Pe când antisemitismul este prin esență defensiv. Antisemitul nu-l consideră pe evreu demn de milă, ci, din contră, îl consideră un pericol, eventual pericolul central pentru propria subzistență fizică și morală. Evreul corupe și trebuie distrus înainte de-a fi prea târziu.

Pentru ca antisemitismul să existe, spre deosebire de rasism, nu este necesară prezența evreului, observă Julius. Proximitatea lui este doar un stimulent pentru antisemitism și nu cauza în sine a sentimentului. Evreul lucrează de la distanță, manipulând finanța mondială, decidenții politici, pentru a perverti, întina ordinea firească a lucrurilor. Jidovul ofensiv, acaparator a fost teza principală prin care nazismul sau islamismul radical l-a identificat pe evreu.

Din timpuri imemoriale evreul a fost supus unei viziuni deformate a alterității, al cărei corolar îl găsim în cuvintele unuia din liderii Hezbollah, Hassan Nasrallah: “Dacă am cerceta întreaga lume pentru  a găsi un om mai laș, mai josnic, mai slab și mai labil ca psihic, inteligență, ideologie și religie, nu am putea găsi pe cineva inferior evreului”. Atunci, cum nu și-ar fi putut dori unii să-l facă dispărut?