''România trebuie să respingă orice hegemonie de mare putere în zonă''

''România trebuie să respingă orice hegemonie de mare putere în zonă''

Forum FP. Se mută interesul aliaţilor occidentali de la Marea Neagră spre Afganistan şi Pakistan? Cu ce efecte strategice pentru Europa Centrală şi de Est?

Amplul dosar despre „Noul front de Est al Europei” - regiunea Af-Pak, de unde radicalismul islamic ameninţă mai repede Germania sau Marea Britanie decât SUA – trebuie continuat cu analiza unei deplasări a interesului aliaţilor occidentali din zona Mării Negre spre Asia Centrală şi de Sud.

Există percepţia că într-acolo ar bate şi „resetarea” relaţiilor SUA, sau ale NATO, cu Rusia şi că aceasta s-ar face în detrimentul umbrelei de securitate occidentală de deasupra Europei Centrale şi de Est.

Am invitat o serie de experţi în relaţii internaţionale să analizeze întrebări care se pun şi în România. Primele răspunsuri vin de la generalul Mihail E. Ionescu, directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.

Cum poate fi reţinută atenţia aliaţilor occidentali în regiunea Mării Negre (României), într-o perioadă când aceştia sunt (obligatoriu) mai atraşi de frontul estic din Af-Pak? Ce efecte poate avea în regiune diminuarea interesului occidental?
Întrebarea este pusă invers. Cred că formularea adecvată este: ce poate face România pentru a răspunde atenţiei aliaţilor occidentali faţă de regiunea Mării Negre? De ce? Pentru că regiunea lărgită a Mării Negre rămâne o zonă de interes pentru aliaţii occidentali din trei motive:

1.este vecinătatea imediată a regiunii geopolitice a Marelui Orient Mijlociu, inclusiv culoar de transport, aerian in principal, pentru aprovizarea  forţelor NATO în Afganistan

2.este zonă în care se constata o activizare fără precedent a Rusiei, care voieşte să-şi afirme primatul regional, ceea ce pune în primejdie independenţa şi suveranitatea statelor din zonă, inclusiv a statelor membre ale alianţei occidentale

3.este zonă de interes fundamental pentru instalarea scutului antirachetă, american sau NATO, faţă de potenţiala ameninţare a Iranului.

Aşadar, din aceste cel puţin trei perspective, România trebuie să dea tot sprijinul indiscutabilei atenţii a aliaţilor occidentali destinată să facă din regiunea Mării Negre o zonă a păcii, stabilităţii şi cooperării.

Ce fel de nou rol regional pot dobândi în această ipoteză Rusia şi Turcia? Ce noi relaţii poate avea România cu aceste puteri, în acest posibil nou context?

Este adevărat că unul din scenariile probabile ale evoluţiilor din regiunea Mării Negre este cel al hegemoniei Rusiei în regiune sau al instaurării unui condominum ruso-turc. Acesta nu s-ar putea concretiza decât  în condiţiile unui abandon total al zonei de către aliaţii occidentali, inclusiv de către aliaţii din zonă, aşadar şi Turcia, ceea ce este neverosimil. În consecinţă, în mod logic, România nu poate avea decât relaţii determinate de logica excluderii oricărei hegemonii de mare putere în zonă.

Ar trebui ca şi România să-şi restarteze unele relaţii externe? Care şi în ce fel?

Este surprinzător cât de des circulă această sintagmă : „restartarea relaţilor externe  ale României”. Să fim bine înţeleşi. România este parte a alianţei occidentale. România trebuie să îşi coordoneze politica externă cu obiectivele generale ale alianţelor din care face parte. Aşadar, ce să „restartăm”?

Primejdia cea mai mare pentru România în actualele împrejurări ar fi o „citire” eronată a evoluţiilor relaţiilor internaţionale şi, sub faldul „resetării relaţiilor externe”, să abandoneze perimetrul de securitate în care se află, fără precedent în istoria naţională.

Încă un cuvânt la această întrebare. Este constatabilă o inerţie prelungită a paradigmelor de politică externă ale României din timpul Războiului Rece. Atunci relaţiile internaţionale „văzute” de la Bucureşti erau guvernate de falia Est-Vest şi de încercarea de a juca un rol de balans între cele două părţi, tentaţie care a împins România treptat către izolare. Aşadar, abandonarea acestei paradigme internaţionale este, la Bucureşti, un imperativ imediat.

Până la cultivarea unor noi parteneri (strategici sau conjuncturali) cum putem obţine beneficiile vizate de participarea alături de SUA în campaniile din Irak sau Afganistan?

Am participat şi participăm în Afganistan vizând întâi de toate beneficiile pentru securitatea naţională, care sunt evidente. Cine se gândeşte la altfel de beneficii face din nou dovada neînţelegerii actualului curs al relaţiilor internaţionale.

Participarea la NATO şi UE ne ajută sau ne împiedică să stabilim noi relaţii/ alianţe? - de pildă, cu Iranul.

Întrebarea face dovada unei viziuni depăşite asupra relaţiilor internaţionale. Ne gândim la o alianţă cu Iranul? Sau la o „resetare” a relaţiilor cu Teheranul? Aşadar, în afara alianţelor NATO şi UE? Răspunsuri pozitive la întrebările de mai sus constituie un atentat la adresa securităţii naţionale.

Care sunt ţările din „categoria noastră” cu care putem coopera mai strâns pe plan internaţional şi în ce direcţii?

Practic, nu înţeleg ce înseamnă „categoria noastră”. Ne gândim la nealiniaţi, care au încheiat recent reuniunea de la Cairo? Sau la un fel de neo-izolaţionism? Să fim serioşi şi, mai ales, să fim ataşaţi intereselor naţionale.

Cum poate fi România racordată la Parteneriatul Estic? – şi de ce nu a participat de la început la iniţiativa polono-suedeză?

România este deja racordată la Parteneriatul Estic, iar un parteneriat strategic multiplu dezvoltat cu Polonia ar avea consecinţe benefice pentru statura internaţională a României. Cred că paradigmele învechite, depăşite de politică externă şi neînţelegerea actualului curs al relaţiilor internaţionale au avut un rol major în atitudinea Bucureştilor la începutul acestui proiect. Slavă Domnului, acum suntem punte a lui.

Gen. mr (r) dr. Mihail E. Ionescu este directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.