România şi G20: Cărămizile unei diplomaţii româneşti emergente

FP România nr. 9. Obsesia integrării euroatlantice a servit până acum diplomaţiei româneşti drept scuză ca să ignore restul mapamondului. Nu avem nici măcar o politică regională proprie, iar una „globală“ pare o idee absurdă. Criza economică ne va sili să înţelegem însă că deceniile următoare vor fi, şi pentru România, globale sau nu vor fi deloc.

În 2003, analişti ai Goldman Sachs au consacrat termenul BRIC – acronim pentru Brazilia, Rusia, India şi China –, ca desemnând cele mai importante economii emergente. Jocul de cuvinte (brick = cărămidă) trimite şi la rolul fundamental pe care acestea aveau să îl joace în modificarea raporturilor de putere pe glob.

„Poate nu e cazul să vă mutaţi chiar toate economiile din fondurile private de pensii în BRIC, dar o parte n-ar fi rău!“, sugera istoricul britanic Paul Kennedy în celebrul său articol din acelaşi an „Watch Out for the BRICs!“.

Paradoxal, Occidentul capitalist, care reproşa acestor societăţi controlul de stat, preia acum din reţetele lor de temperare a exceselor liberale.

CAUZELE DECUPLĂRII

România a ratat până acum sistematic şansa legăturilor cu lumea emergentă. Din cauza devalizării industriei româneşti nu au mai putut fi furnizate produsele tradiţionale de export. În timpul vizitei la Cairo a fostului ministru de Externe Adrian Cioroianu, interlocutorii egipteni deplângeau pierderea tractoarelor româneşti şi a produselor Ana Aslan - ambele victime ale metehnelor privatizării româneşti.

Odată cu procesul de aderare la UE a intervenit şi comoditatea investitorilor români: de ce să îţi asumi riscuri făcând comerţ cu state aflate la mari distanţe, în regiuni relativ instabile, cu o cultură negustorească diferită, cu o limbă dificilă, în loc să te limitezi la piaţa comună, unde nu ai bariere nici comerciale, nici de mentalitate? Sau la o piaţă internă în plin avânt?

Pe de-o parte, este de înţeles reţinerea unui comerciant în a intra în parteneriat cu o ţară îndepărtată, unde adesea i se cere livrarea mărfii pe spezele lui, iar Eximbank, banca destinată să susţină exportul românesc, nu-i poate oferi produse adecvate de finanţare şi garantare.

Pe de altă parte însă, într-o lume unde se duce o luptă crâncenă pentru accesul la pieţe, riscul este o parteinevitabilă a dezvoltării unei afaceri.

Spre deosebire de alte state, România poate beneficia însă de un nepreţuit capital de simpatie în Orientul Mijlociu, spaţiul ex-sovietic, America Latină, Africa sau Extremul Orient, cu care au existat strânse relaţii politice şi comerciale. Cu ocazia vizitei preşedintelui Traian Băsescu în China, în 2006, omologul său, Hu Jintao, i-a facut o ofertă de nerefuzat: „Daţi-mi o listă cu ce vreţi să ne vindeţi şi noi cumpărăm“.

Lista nu a ajuns niciodată la Beijing. Abia acum sunt vizate realizarea unor centre româneşti de expansiune economică la Hong Kong, Beijing, Moscova sau Cairo. La rândul lor, mulţi arabi ştiu despre România mai mult decât un occidental. Pelerinajul preşedintelui şi al succesivilor miniştri de externe în Orientul Mijlociu sau Asia Centrală nu ne-a adus însă rezultate concrete, eventual petrol sau gaze.

Un om de afaceri israelian povestea că de vină în blocarea unor raporturi comerciale profitabile cu străinătatea ar fi şi corupţia din politica românească – mai precis condiţionarea unor mari afaceri naţionale de un profit personal cât mai mare. Se adaugă lupta între instituţii – Ministerul Afacerilor Externe, care deţine structurile de reprezentare externă, are prea puţină putere în promovarea efectivă a diplomaţiei economice faţă de Ministerul Economiei.

OBLIGAŢIA RECUPLĂRII

Criza mondială ne va sili să facem de nevoie ceea ce ar fi trebuit să facem de mult din interes. Pe pieţele vestice, consumul a scăzut dramatic, iar măsurile protecţioniste s-au înmulţit. Proaspătul raport al Forumului Economic Mondial „The Future of the Global Financial System“ afirmă că soarta economiei mondiale atârnă de ritmul în care se va produce transferul de putere de la economiile dezvoltate către cele în curs de dezvoltare şi de gradul de coordonare internaţională în politica fiscală.

Raportul identifică patru scenarii posibile, între care un „vest-centrism reformat“ este cel mai puţin plauzibil. Cele mai probabile sunt „regionalismul financiar“ - lumea se împarte în trei blocuri economice distincte, care funcţionează diferit; companiile globale trebuie să îşi dezvolte trei moduri diferite de a juca, iar cele locale trebuie să fie excepţional de competitive pentru că sunt limitate la zona lor - şi „multilateralismul reechilibrat“, care ţine cont în primul rând de modificările radicale de putere geopolitică şi economică.

Nu mai există aşadar scuza „suntem prea mici ca săjucăm global“. Potrivit scenariilor Goldman Sachs, în 2050 doar SUA şi Japonia se vor mai număra printre cele mai mari şase economii ale lumii – încă membră a G7, Italia nici nu mai contează prea mult pe harta economică.

La rândul lor, doar trei dintre cele mai mari 100 de companii din lume sunt ceea ce consultanţii de la AT Kearney numesc „campioni globali“ - capabile să-şi consolideze potenţialul de creştere. Marea majoritate a actualelor companii globale nu au un model de funcţionare pentru o situaţie economică diferită de cea în care au evoluat. În schimb, jumătate din „campionii globali“ sunt companii din ţări emergente.

ULTIMUL TREN SPRE EST

Să nu uităm, de asemenea, că puterea economică generează influenţă politică – vezi şi numeroasele structuri şi demersuri de cooperare între „emergente“: Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, summiturile RIC, BRIC sau IBSA, turneele ruseşti în America Latină şi cele chineze în Africa.

Dincolo de finanţarea capacităţilor armate, capitalul este o armă în sine. Iar multe dintre puterile emergente au sisteme politice, valori şi dinamici interne diferite de ale noastre - care de multe ori nu ne convin, şi de care ne temem. Succesul economic al Chinei, în contrast puternic cu ultimele rateuri ale Occidentului, oferă deja argumente celor care contestă justeţea principiilor vestice.

Dacă nu învăţăm să negociem cu Rusia oligarhilor, cu China autocrată sau cu democraţia indiană marcată de sistemul castelor şi de fundamentalisme religioase vom fi siliţi să ne confruntăm cu ele. În ceea ce ne priveşte direct, avem încă o fereastră de oportunitate, cel puţin în regiunea noastră. În timp ce Europa de Vest intră în recesiune, România poate continua să aibă o oarecare creştere economică.

Suntem încă o economie emergentă în raport cu restul continentului, şi nu numai, suntem o piaţă interesantă, avem nevoie de proiecte majore de infrastructură, putem dispune de bani europeni.

Avem însă nevoie să ne îndreptăm politica economică - şi capitaluri, nu doar exporturi - spre Est, aşa cum au venit vesticii spre noi acum câţiva ani, pentru că ofeream forţă de muncă ieftină şi costuri de operare scăzute.

După aderarea la UE, costurile au crescut, iar vesticii trec deja dincolo de noi - fenomen care se va accentua odată cu extinderea NATO/ UE sau a parteneriatelor răsăritene. Nu vom mai fi mult timp emergenţi, iar legăturile “afective” cu partenerii tradiţionali din vremea comunismului nu vor rezista la nesfârşit dacă nu vor fi alimentate cu nimic concret.

Fragment din dosarul “Noua dezordine globală”, care poate fi citit în ediţia nr. 9 a revistei FP România, aflată, din 9 martie, la toate standurile din ţară.

Oana Popescu este consilieră de politică externă a preşedintelui Senatului Romăniei.