România şi Estul Europei

România şi Estul Europei

În lipsa unei strategii naţionale de politică externă, după intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO, România a lăsat tot pe plan secundar relaţiile cu ţările care nu fac parte din structurile euroatlantice. Raporturile politice ale Bucureştiului cu Rusia rămân nedefinite, iar legăturile cu Moldova şi Ucraina sunt în impas.

Completare la dosarul Memo pentru viitorul Preşedinte din FP România nr. 12 (septembrie/ octombrie).

Peste doar câteva luni, se vor împlini trei ani de la câştigarea de către România a calităţii de membru al Uniunii Europene. După admiterea în Consiliul Europei în 1993, şi în NATO zece ani mai târziu, intrarea în UE la 1 ianuarie 2007 a marcat încoronarea unui intens efort naţional de peste un deceniu şi jumătate.

Într-adevăr, integrarea României în toate organizaţiile europene şi transatlantice a constituit pentru toate guvernele noastre de după 1989 principalul obiectiv naţional, larg sprijinit de societatea românească şi, prin urmare, prioritatea absolută a politicii externe româneşti. În condiţiile efortului major, pe deplin justificat, vizând integrarea europeană a ţării, relaţiile României cu ţări europene vecine nemembre ale UE, şi în special cu statele şi cu organizaţii internaţionale din afara spaţiului euroatlantic, au fost tratate ca obiective de interes secundar sau puse pe o poziţie de aşteptare.

Aşteptările românilor

În această situaţie, societatea românească se aştepta ca, odată cu înfăptuirea obiectivelor sale prioritare privind integrarea europeană, România să se implice activ, constructiv şi concret, cu creditul conferit de noua sa calitate de membru al Uniunii Europene, Consiliului Europei şi NATO, într-un proces hotărât de construire a unor raporturi de bună vecinătate cu toate statele din zonele apropiate, de extindere a relaţiilor sale tradiţionale cu state de mare interes economic, politic şi cultural din Asia, America Latină şi Africa, precum şi în eforturile de soluţionare paşnică a conflictelor şi diferendelor din Estul Europei, Orientul Mijlociu şi alte regiuni ale lumii.

Un asemenea curs era şi este privit în continuare ca o cerinţă fundamentală a dezvoltării şi modernizării economiei româneşti, a cărei fragilitate este scoasă în relief într-un mod îngrijorător de criza economică şi financiară globală. Este de domeniul evidenţei că, pentru valorificarea eficientă a importantului său potenţial industrial, agricol, turistic, cultural şi uman, România are nevoie vitală de pieţe de desfacere şi de investiţii cu mult mai largi decât posibilităţile oferite de apartenenţa noastră la Uniunea Europeană.

Aceasta reclamă din partea diplomaţiei româneşti şi a tuturor factorilor de răspundere ai ţării un efort imaginativ de anvergură pentru cultivarea unor ample raporturi de cooperare şi buna înţelegere cu toate statele care prezintă un interes real pentru nevoile noastre de dezvoltare.

Un bilanţ pesimist

Acum, la aproape trei ani de la intrarea noastră în Uniunea Europeană, în absenţa unui proiect naţional de dezvoltare economică însoţit de o strategie clară de politică externă, care să redea cetăţenilor ţării speranţa într-un viitor mai bun şi demnitatea unei naţiuni care de-a lungul timpului s-a distins prin contribuţii remarcabile la cultura şi ştiinţa universală, situaţia continuă să rămână, din păcate, neschimbată.

Mai mult, în domenii esenţiale ale prezenţei noastre internaţionale, această situaţie a fost marcată în ultimii ani, în special în zone adiacente României, de reculuri greu de explicat având în vedere tradiţiile istorice ale românilor în cultivarea de raporturi de înţelegere şi respect cu ţările vecine şi interesul major al Uniunii Europene în promovarea cooperării regionale şi consolidarea stabilităţii şi securităţii în Estul şi Sud-Estul Europei.

De exemplu, relaţiile noastre cu Republica soră Moldova şi cu Ucraina nu au fost niciodată atât de proaste ca în prezent, ceea ce face imposibil orice aport semnificativ românesc la apropierea acestor state de Uniunea Europeană; în pofida importantei prezenţe ruseşti în ramuri de bază ale industriei româneşti, raporturile politice cu Federaţia Rusă continuă să rămână nedefinite, ceea ce reprezintă un obstacol major în calea exporturilor româneşti pe vasta piaţă rusă şi a unei conlucrări pozitive de substanţă româno-ruse în construirea unui climat de bună vecinătate, stabilitate şi securitate în zona extinsă a Mării Negre; şi, în ciuda cooperării exemplare româno-turce pe plan economic, relaţiile politice dintre cele două ţări nu au atins încă nivelul care să dea substanţă unui adevărat parteneriat româno-turc ca promotor al cooperării multilaterale în regiunea Mării Negre, Balcani, Caucazul de Sud şi Asia Centrală, şi ca factor de promovare a păcii în Orientul Mijlociu.

Câteva măsuri urgente

Pentru un reviriment în politica internaţională a României, se impun de urgenţă iniţiative care să conducă la scoaterea din impas a relaţiilor cu Republica Moldova şi Ucraina, la construirea unor raporturi de bună vecinătate, întemeiate pe încredere şi respect reciproc cu Federaţia Rusă, şi la o strânsă conlucrare româno-turcă în problemele regiunii şi din alte zone, precum şi la extinderea şi diversificarea cooperării cu toate statele din Estul şi Sud-Estul Europei.

O asemenea abordare nu ar fi decât o întruchipare a filosofiei tradiţionale româneşti în materie de politică externă, strălucit sintetizată de Nicolae Titulescu, care nu înceta să afirme, în vorbă şi fapt, că orice politică externă serioasă trebuie să înceapă cu edificarea unor relaţii bune de încredere şi cooperare cu toate ţările vecine. Ea s-ar înscrie, în acelaşi timp, ca un aport românesc major la înfăptuirea programelor Uniunii Europene referitoare la Sinergia Mării Negre, parteneriatul strategic UE-Rusia, negocierile de aderare UE-Turcia, parteneriatul estic şi programul de stabilitate şi asociere pentru Balcanii de Vest, cu implicaţii pozitive pentru rolul şi imaginea României în Uniunea Europeană şi pe plan internaţional în general.

Relaţii mai bune cu Rusia

O însemnătate aparte au, în acest context, normalizarea deplină a relaţiilor politice româno-ruse şi promovarea activă a unei cooperări cât mai largi între cele două state în domeniile industrial şi energetic, tehnico-ştiinţific, agricol, turistic şi cultural.

Pentru o asemenea orientare a politicii externe româneşti pledează cel puţin cinci considerente esenţiale. În primul rând, actuala criză economică şi financiară globală a scos în evidenţă, după cum am arătat mai sus, fragilitatea deosebită a economiei româneşti şi viitorul sumbru care se conturează pentru societatea românească în cazul în care nu se întreprind de urgenţă măsuri radicale şi hotărâte de corectare a acestei situaţii intolerabile. În raport cu resursele sale materiale şi umane, dimensiunile geografice şi demografice, poziţia sa de membru al Uniunii Europene şi potenţialul relaţiilor tradiţionale de cooperare cu statele din afara spaţiului euroatlantic, România se prezintă astăzi ca o ţară care are de depăşit un inacceptabil handicap economic.

Dispunând de o tradiţie şi expertiză recunoscute în explorarea şi exploatarea petrolului şi gazelor naturale, precum şi în producţia de echipamente conexe, de un potenţial agricol considerabil într-o lume confruntată cu un grav deficit agro-alimentar, de condiţii propice pentru dezvoltarea unui turism de amploare, România are perspective promiţătoare pentru extinderea şi modernizarea capacităţilor sale economice.

În această viziune, relaţiile cu Federaţia Rusă, care deţine poziţii însemnate în industria petrolieră şi în producţia de oţeluri speciale şi aluminiu din ţară noastră, oferă oportunităţi considerabile de piaţă pentru produse tradiţionale româneşti şi noi perspective de colaborare în transportul de energie către alte state europene.

Rolul-cheie al Mării Negre
 
În al doilea rând, o relaţie de cooperare activă cu Rusia la toate nivelurile este extrem de importanţă pentru efortul de consolidare a păcii, stabilităţii şi securităţii în regiunea extinsă a Mării Negre şi de reglementare a conflictelor şi diferendelor din această parte a Europei. Printr-o asemenea abordare, cele două ţări, împreună cu Turcia, care deţine un rol-cheie în spaţiul Pontic, şi alte state din zonă, ar putea determina o relansare a Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN), la a cărei iniţiere, creare şi consolidare instituţională România a adus o contribuţie de prim rang.

Un pas important în această direcţie ar fi convocarea unei reuniuni la nivel înalt a statelor membre ale OCEMN, pentru examinarea şi adoptarea unor măsuri de întărire a eficienţei organizaţiei, de creştere a încrederii reciproce între statele membre şi de impulsionare a înfăptuirii obiectivelor enunţate în Sinergia Mării Negre ca expresie concretă a parteneriatului strategic cu UE.

România între Est şi Vest

În al treilea rând, dezvoltarea unei relaţii active de cooperare cu Rusia ar constitui, în acelaşi timp, un aport valoros şi apreciat la înfăptuirea programelor UE, NATO şi SUA faţă de relaţiile cu Federaţia Rusă. Pentru toate cele trei entităţi, această putere regională şi globală este privită, pe bună dreptate, ca parte integrantă a sistemului de cooperare şi securitate europeană şi euroatlantică şi ca un factor indispensabil în eforturile de soluţionare a celor mai grave probleme ale timpului nostru – prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, reducerea armamentelor, combaterea terorismului, normalizarea situaţiei din Orientul Mijlociu, încheierea războiului din Afghanistan, adoptarea de măsuri împotriva fenomenelor de încălzire globală.

Preşedintele Barack Obama a manifestat încă de la începutul administraţiei sale hotărârea SUA de a extinde şi mai mult conlucrarea cu Federaţia Rusă pe o gamă largă de probleme de interes comun. Această orientare a politicii americane şi-a găsit expresia concretă în convorbirile extinse purtate de preşedintele Obama cu conducătorii ruşi cu prilejul vizitei sale oficiale la Moscova la începutul lunii iulie.

După  pauza produsă de conflictul militar georgiano-rus din august 2008, Consiliul NATO-Rusia şi-a reluat şi el activitatea. Iar principalele puteri vest-europene, ca şi majoritatea celorlalte state membre ale UE, continuă să amplifice relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă în diverse domenii, iar UE ca organizaţie actionează în direcţia extinderii şi consolidării parteneriatului său strategic cu Rusia.

Continuarea în relaţiile româno-ruse a unei poziţii diferite de cea promovată de UE şi NATO, ca şi de SUA şi majoritatea ţărilor europene, faţă de Federaţia Rusă, este de natură să ridice semne de întrebare şi să afecteze prestigiul şi influenţa ţării noastre la Bruxelles, Strasbourg, Washington şi în multe alte capitale europene.

Bunăvoinţă faţă de Moldova 

În al patrulea rând, construirea unei relaţii pozitive cu Rusia este fundamentală pentru normalizarea raporturilor noastre cu Republica sora Moldova şi sprijinirea eficientă a acesteia în procesul de apropiere de UE în perspectiva eventualei sale admiteri în această organizaţie, precum şi în efortul de reglementare a conflictului transnistrean.

Aceasta ar presupune, printre altele, schiţarea de către ţara noastră a unor gesturi de bunăvoinţă faţă de autorităţile legale ale Republicii Moldova, şi în special afirmarea disponibilităţii, după cum a sugerat recent cunoscutul analitic Cristian Ghinea, de a finaliza şi semna tratatul de bază dintre cele două state româneşti, aşa cum au procedat cu aproape patru decenii în urmă cele două state germane. Un asemenea act ar contribui decisiv la înlăturarea argumentelor acelor forţe politice din Republica Moldova şi din Rusia care susţin că România ar reprezenta un pericol pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a acestui stat.

Principial, dezvoltarea relaţiilor Republicii Moldova cu UE ar trebuie să fie înţeleasă nu ca o alternativă la relaţiile acesteia cu Federaţia Rusă, ci ca o amplificare naturală a prezenţei sale pe plan european, în condiţiile întăririi  parteneriatului strategic UE-Rusia. De asemenea, din moment ce atât Republica Moldova cât şi Federaţia Rusa sunt membre ale Consiliului Europei şi, ca atare, ele sunt angajate faţă de valorile europene ale democraţiei, drepturilor omului şi statului de drept, atunci este răspunderea acestei organizaţii pan-europene de a judeca modul în care aceste două state, ca şi alte ţări membre, îsi onorează obligaţiile asumate.

Cultura, un liant între popoare 
 
În al cincilea rând, relaţia româno-rusă are nevoie de o intensificare a cooperării pe plan cultural şi tehnico-ştiinţific ca instrument esenţial de cultivare a respectului şi încrederii reciproce între cele două popoare. Este un fapt că opere de valoare ale literaturii ruse sunt larg şi continuu prezente în repertoriile teatrelor din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării, fiind bine primite şi apreciate de publicul românesc.

De asemenea, turneele corpului de balet al Teatrului Mare din Moscova şi ale altor artişti de renume din Rusia la Bucureşti şi în alte orase, precum şi prezenţa rusă la Festivalurile „George Enescu”, s-au bucurat de un succes deosebit. În această situaţie, pentru cultivarea cunoaşterii şi aprecierii de publicul rus a valorilor culturii şi spiritualităţii româneşti, ar fi extrem de importantă o intensificare a prezenţei pe scene ale teatrelor şi sălilor de concerte din Moscova, Sankt-Petersburg şi din alte oraşe mari din Rusia a unor creaţii reprezentative ale literaturii şi muzicii române.

Repere istorice

Este adevărat că istoria relaţiilor româno-ruse nu a fost lipsită de acte care au afectat şi continuă să umbrească raporturile dintre cele două popoare. Cele mai grave dintre ele sunt bine cunoscute: anexarea Basarabiei în urma războiului ruso-turc din 1806–1812, şi din nou în 1940, şi nerestituirea tezaurului românesc încredinţat Rusiei pentru protecţie în Primul Război Mondial.

În pofida acestor acte, nu totul a fost negru sau cenuşiu în relaţiile româno-ruse. După cum se ştie, unul din marii domnitori ai Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu Rusia lui Petru cel Mare în încercarea de realizare a independenţei ţării. Încercarea nu a reuşit, şi voievodul român de talie europeană s-a văzut nevoit să se refugieze la Petersburg şi să rămână până la sfârşitul vieţii un sfetnic apropiat al emancipatorului statului rus.

Pe aceeaşi linie, este de reamintit că Rusia a fost una dintre puteriile europene care au sprijinit activ cauza unirii Principatelor Române, iar în 1877 independenţa naţională, proclamată în Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai, a fost cucerită efectiv pe câmpurile de luptă de la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan, în alianţă cu Rusia. Este semnificativ că în soclul monumentului ţarului Alexandru al doilea de la Sofia, consacrat războiului din 1877, este încrustată o coroană metalică de lauri oferită de regele României cu inscriptia: „Din partea lui Carol I, Regele României, către Alexandru al doilea, Ţarul Rusiei, cu sincere amintiri.”

Între cele două războaie mondiale, în 1933, ministrul român de externe Nicolae Titulescu a sprijinit activ iniţiativa sovietică privind definirea agresiunii, contribuind efectiv la adoptarea convenţiilor de la Londra pe această temă, care rămân un document de referinţă în evoluţia dreptului internaţional contemporan.

Momentele evocate mai sus şi alte pagini pozitive din istoria relaţiilor româno-ruse oferă temeiuri pentru conferirea prin eforturi comune a unei substanţe noi acestor raporturi, orientate spre viitor. Este neîndoielnic că o dezvoltare pozitivă a cooperării româno-ruse în diverse domenii şi în organizaţiile internaţionale este în interesul major aorul l eforturilor de emancipare şi modernizare economică a ţării noastre, al păcii şi stabilităţii în Estul şi Sud-Estul Europei, al colaborării şi securităţii europene şi euroatlantice şi al reglementării conflictelor şi diferendelor din regiune şi din alte zone ale lumii. O asemenea evoluţie de perspectivă a relaţiilor româno-ruse ar putea conduce la corectarea unora dintre erorile trecutului şi, desigur, la prevenirea altor situaţii negative în viitor.   

Ambasadorul Nicolae Micu, fost reprezentant permanent  al României la Consiliul Europei, este  redactor-şef  la revista „Romanian Journal of International and Regional Studies”, Fundaţia EURISC – IRSI.