Petre Roman: Revoluţia continuă

Devenit premier la 24 decembrie 1989, Petre Roman a schimbat brusc faţa conducerii statului român

La exact 20 de ani de la Revoluţie, una dintre figurile aflate în prim-planul „evenimentelor din decembrie” scrie în revista FP România despre deziluziile, speranţele şi câştigurile aduse de anul ‘89. Mitul Revoluţiei române a fost mitul libertăţii, al dispariţiei privilegiilor, al unei egalităţi reale şi fraterne, al unei prosperităţi fără sacrificii.

1989 este pentru noi, europenii, anul libertăţii. Dar România nu a reuşit atunci să-şi câştige libertatea prin negocieri, aşa cum s-a întâmplat în atâtea alte ţări din lagărul sovietic. În cazul nostru a fost nevoie ca prăbuşirea dictatorului să se facă prin sacrificiu şi prin sânge. Regimul Ceauşescu a fost probabil versiunea cea mai primitivă, naţionalistă şi xenofobă din Europa sovietizată.

Nopţi de groază

A trăi sub regimul Ceauşescu însemna un amestec de dorinţe şi ambiţii fireşti în mediul nefiresc şi absurd al unei societăţi complet anormalizate. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, anormalitatea insuportabilă era lipsa libertăţii. Prin urmare, viaţa era deseori un amestec de mânie şi ruşine. Explozia populară era inevitabilă. Această mărturie a mea este pentru camarazii mei de pe baricadă, din care 39 au fost ucişi de gloanţele trase asupra noastră la ordinul lui Ceauşescu, un ordin repetat de-a lungul serii de 21 decembrie 1989.

În acea noapte, am plătit cu toţii un groaznic tribut libertăţii. Dar rezultatul era sub ochii noştri: de la o zi la alta am trecut din partea greşită a istoriei în cea bună. Căderea regimului a fost totală şi imediată. Nimeni nu vroia sau nu îndrăznea să facă apel la instituţiile şi legile lui Ceauşescu. În Spania, pentru retragerea tuturor distincţiilor dictatorului Franco a fost nevoie să treacă 34 de ani de la moartea lui.

Pentru Ceauşescu, numai 10 zile. În România, în doar câteva zile toate referirile pozitive la adresa lui Ceauşescu au fost şterse.

După 45 de ani

Poate că 45 de ani din istoria unui popor nu pare mult, dar a fost enorm pentru oameni: vieţi distruse, spirite anihilate, frustrări şi chinuri. La fel pentru societate în ansamblul ei: dezastre economice, deteriorarea structurilor sociale, morale şi a mentalităţilor. Ştiam că drumul spre o societate democratică modernă este lung şi dificil, plin de capcane şi obstacole. Aşa cum astăzi nu există o reţetă pentru ieşirea din criză, acum 20 de ani toate personalităţile (politice sau nu) ne spuneau că nu există o reţetă pentru trecerea de la socialism totalitar la democraţie şi economie de piaţă.

E adevărat că România de dinainte de al Doilea Război Mondial nu era o ţară dezvoltată. În 1938, cel mai bun an, exista o rată a analfabetismului de 50%, în vreme ce în Polonia era de 23%, iar în Ungaria de 6%. Rata mortalităţii infantile era de 180 din 1000 de copii născuţi vii, în Polonia era de 140, iar în Ungaria 130. În 45 de ani de socialism totalitar, au existat fără îndoială progrese sociale şi economice importante. Dar în vreme ce rata analfabetismului scădea radical sub regimul comunist, iar serviciile medicale erau accesibile pentru toată populaţia, infrastructurile de comunicaţie erau incredibil de învechite.

Reinventarea ţării

Odată devenit premier, mai ales prin legitimitatea revoluţionară dată de lupta pe baricade şi de trecutul meu de student şi profesor în Franţa, mă aflam în faţa unei datorii extrem de complicate. Mă gândeam că reforma nu însemna doar noi instituţii, noi legi, un alt mod de a guverna. Reforma însemna de asemenea să ne reinventăm ţara. Aboliserăm dictatura, structurile sale şi ansambul principiilor comuniste. Dar era nevoie şi să administrăm contrastul absolut dintre aceste noi principii de reformă şi inerţia şi interesele vechii birocraţii a puterii abolite, inclusiv ale vestitei Securităţi.

Transparenţa statului de drept era în centrul luptei în care ne aruncaserăm. Această luptă a fost paradoxal mai dificilă decât cea pentru câştigarea libertăţii. Odată libertatea cucerită, lucrul cel mai rău era anarhismul în numele libertăţii, în locul construirii de instituţii democratice. „Foştii" din Securitate şi din aparatul comunist al regimului Ceauşescu s-au regrupat (vezi arhivele Securităţii, mineriadele din septembrie).

Deziluziile libertăţii

Oamenii Securităţii, care controlau totul în timpul lui Ceauşescu - şi mai ales cei vinovaţi de abuzuri şi acte de represiune -, sunt în continuare nepedepsiţi şi şi-au putut continua influenţa asupra jocului politic democratic. Motivele: pe de o parte, capacitatea vechilor reţele de a se insinua în societate, mai ales în partidele politice, şi pe de alta, povara teribilă a dosarelor informatorilor Securităţii.

Pentru mulţi, rezultatele obţinute sunt dezamăgitoare. Căutarea prosperităţii a fost însoţită prea mult de sărăcie şi de îmbogăţirea unei minorităţi prin corupţia Statului. E adevărat, nu în totalitate. PIB-ul pe cap de locuitor în România în 2008 a fost superior celui din Spania în 1994, dar viaţa românilor de azi nu este la înălţimea calităţii vieţii spaniolilor din 1994. Aşadar, distribuţia este în mare parte inechitabilă. Odată cu instalarea unui capitalism mai degrabă sălbatic, oamenii se gândesc că Statul român în ansamblul său le-a trădat speranţele (a se vedea emigraţia masivă a românilor).

Ar trebui să reuşim să obţinem măcar un echilibru între beneficiari şi dezamăgiţii de reformă. Trebuie pusă în practică o rezistenţă în faţa jocurilor politice în beneficiul intereselor private, nu a celor publice, în faţa corupţiei în relaţie deseori cu partidele politice. Oamenii nu judecă meritele democraţiei în funcţie de calitatea principiilor sale. Ei nu sunt filosofi. Ei judecă în funcţie de rezultate şi pun întrebări. Cine guvernează astăzi ? Democraţia sau banul? Demnitatea, solidaritatea, plăcerea de a trăi sau piaţa fără faţă umană?

Lunga căutare a libertăţii a avut succes, dar există încă cei fără putere, care vorbesc fără să fie auziţi. Condiţia pentru existenţa democraţiei este participarea activă a cetăţenilor, este instituţia societăţii civile.

Petre Roman a condus primul guvern postcomunist al României.

Dosarele FP România

Cele mai puternice subiecte internaţionale din ediţia curentă a revistei FP România se referă la rolul telenovelelor în dezvoltarea societăţilor, la pandemia de gripă foarte nouă şi la nevoia irepresibilă de Dumnezeu. Plus antropologia ideii de multipolarism, lecţiile Imperiului bizantin pentru America sau raţiunea nebuniei lui Kim Jong Il.

Redacţia română a adaugat două ample dosare, cu perspective regionale. „Revoluţia continuă" arată unde au ajuns est-europenii, şi restul lumii, după două decenii de tranziţii. Printre autori: Petre Roman, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, Vladimir Pasti, Sorin Adam Matei sau Istvan Rev - Ungaria, Walter Isaacson - SUA, Ekrem Dupanovici & Selma Podranovici - Bosnia Herţegovina.

„Afganistan: Ne retragem sau plusăm" pleacă de întrebarea „Ce caută România pe frontul afgan?" (Dar Germania sau Turcia?) şi analizează, cu ajutorul unor experţi europeni şi consilieri ai Casei Albe, strategia de contrainsurgenţă a generalului McChrystal, verigile slabe ale operaţiunilor NATO şi chiar posibilitatea păcii cu o anumită parte a talibanilor.